Dintre toate cărțile pe care le citesc, cele mai interesante mi se par cele de psihologie. Nu doar pentru că vreau să îmi rezolv propriile traume (cine nu vrea asta?), ci pentru că simt că atunci când sunt mai informată în legătură cu lucrurile ascunse care îmi guvernează gândurile, acțiunile sau obiceiurile, sunt mai împăcată cu mine și pot lua decizii mai bune. Contează probabil și că sunt o fire foarte curioasă, sceptică și uneori chiar cinică și că de mică am fost reticentă la explicațiile superficiale sau fără logică.
Așa că abia așteptam să citesc CUTIA LUI SKINNER (Mari experimente psihologice ale secolului XX), LAUREN SLATER. Sunt foarte fericită că și Alex îmi împărtășește pasiunea pentru cărți și că, din când în când, mai dă o comandă de tot felul de titluri, random, care se dovedesc a fi niște lecturi foarte interesante. Iar aceasta e una din ele.
Mi-am propus să nu povestesc aici ce citesc în cărți, pentru că sunt destule site-uri de reviews și oricum talentul meu pentru așa ceva este aproape zero. Ce mi se pare mult mai important este ca în urma fiecărui eveniment artistic la care particip să fiu atentă la cum mă influențează el pe mine. Așa că o să las aici doar aceste informații, ca o formă mai personalizată de recenzie.
În primul rând, am un respect enorm pentru oamenii aceștia aproape „nebuni” care au viziunea, curajul și tăria să facă experimente care să schimbe felul în care omenirea se înțelege pe sine. Deși pline de controverse, aceste experimente au avut un snowball effect și au influențat multe alte cercetări în domeniul psihologiei, au adus multă conștientizare și au transformat felul în care înțelegem supunerea față de autoritate, atașamentul copilului față de părinte, dependența de droguri, diagnosticul psihiatric și multe altele. Din păcate, faptul de a experimenta vine la pachet cu riscuri, controverse și eșecuri, așa că de multe ori autorii experimentelor au fost demonizați, ridiculizați sau uitați, din cauza acestor concluzii pripite din credința populară.
Din tot ce am citit, trei experimente mi-au rămas în minte, probabil pentru că sunt teme cu care mă confrunt și eu acum: disonanța cognitivă, atașamentul copilului față de mamă și disiparea responsabilității (reacția mulțimii la un eveniment).
Disonanța cognitivă este preferata mea. Mai ales în ultimii ani, de când COVID ne-a dat peste cap viețile tuturor, a fost o plăcere să observ cum s-au schimbat constant speechurile din jurul meu. Sună sadic așa faptul că spun „o plăcere”, dar o zic în sensul în care mie mi se pare că ne dăm prea multă importanță și ne credem mult mai inteligenți decât suntem și mă amuză când ne înghițim propriile cuvinte, dar regurgităm rapid altele noi. Nu contează dacă e vorba despre mine sau despre cei din jur, dacă am învățat un lucru din cărțile astea este că și eu sunt la fel de fucked up ca și ceilalți. Doar că în feluri diferite. E tare greu să nu raționalizăm tot ce facem, deci nu e nimic de condamnat aici. Însă pentru cineva care își dorește să trăiască mai conștient, e imperios necesar să citească despre asta și să se observe făcând-o.
Am aflat din carte cât de departe pot merge oamenii ca să nu își recunoască greșelile și cât de mult se pot minți pe sine și pe ceilalți căutând explicații din ce în ce mai fabuloase pentru traseul vieții lor. Un fel de „totul se întâmplă cu un motiv”, dar dus la alt nivel. În mod cert, concluzia mea a fost că este atât de înrădăcinată în noi această practică de a ne ascunde după vorbe atunci când ni se demonstrează clar cât de mult ne-am înșelat, încât trebuie să fii un om extrem de asumat, curajos și inteligent încât să îți schimbi comportamentul și nu credințele. Poate de aceea există și atât de multă literatură în jurul schimbării de sine, pentru că nu ne vine deloc natural să facem asta și rezistăm cu toate puterile noastre.
Experimentul despre atașament îl văd cu alți ochi acum. Să separi puii (de maimuță) de mama lor mi se pare o cruzime fantastică, de când am născut nu mai pot să văd bebeluși sau pui de animale fără să simt imediat grijă și empatie pentru condiția lor. Însă la momentul acela, experimentul a avut foarte mult succes în a demonstra un lucru esențial și anume că nu doar hrana, ci mai ales apropierea față de mamă este ceea ce îi face fericiți și liniștiți pe pui. Însă oamenii au găsit o metodă să reinterpreteze greșit și aceste rezultate, făcând mult mai mult loc industriei laptelui praf și hrănirii artificiale decât era cu adevărat nevoie. În timp, lucrurile s-au mai echilibrat, însă în continuare atașamentul copilului față de mamă este un subiect controversat, pentru că avem chiar și azi o mulțime de autori, pediatri și analiști care recomandă metode de cry it out, încă avem generații întregi care recomandă să nu ții copilul în brațe că îl răsfeți, să nu îl alăptezi prea des sau prea mult, să nu să nu să nu.
Până să am copii, priveam aceste idei cu detașare și aproape că înțelegeam metodele astea pragmatice de a crește copilul, deși mereu am considerat copiii niște minuni și am fost fascinată de inocența, bunătatea și curiozitatea lor și mă gândeam că merită tot ce e mai bun. Dar acum știu că nu eram deloc empatică, nu le vedeam nevoile, dorințele, luptele din fiecare zi cu adulții din jurul lor spre a fi mai văzuți și ascultați. De când îl am pe Amza, lucrurile s-au schimbat și realizez cât de mult ne pasă mai degrabă de propria liniște și să ne vedem de treabă decât să fim cu adevărați dornici să educăm copilul. E o luptă internă ușor de justificat, pentru că alternativa este prea grea -> să fii asistentul personal al unui copil de 1 an. Who wants that?!? :))
În fine, ultimul experiment – despre care mai citisem și cu alte ocazii și care m-a impresionat de la bun început – este disiparea responsabilității într-un grup de oameni. Adică ai toate șansele să fii ucis pe stradă și să nu intervină nimeni… deși mulți martori au văzut sau auzit ce ți se întâmplă. Șocant, dar asta e natură umană… Și deși sunt conștientă de efectele lui când vine vorba de străini, am fost surprinsă să constat că același lucru se poate întâmpla și între apropiați, de exemplu într-un grup de prieteni în care unul are o problemă, poate chiar gravă, dar care este ignorată de toți cu justificarea că probabil se ocupă/are grijă altcineva de el. Poate că într-adevăr responsabilitatea este a fiecăruia din noi să cerem ajutor atunci când avem nevoie, însă nu pot să nu observ că ne este din ce în ce mai greu să cerem și să oferim ajutorul. Pe de o parte, ne construim aceste imagini perfecte din care e greu să ieșim și să spunem că nu mai putem sau – dacă chiar vrem să o facem – nu mai avem o comunitate în jurul nostru și nu avem la cine apela. Pandemie plus busy life au dus la distanțare socială pe toate planurile. Ne-au rămas familiile și partenerii… și poate unul, doi prieteni apropiați. Iar lumea se uită de pe margini și așteaptă să fie totul bine. Sau nu. 😑
De-asta iubesc să citesc, pentru că o astfel de carte mă ajută să nu mai fiu spectator: al alegerilor mele (pe care cred că le fac conștient, dar ups!), al alegerilor celorlalți (pe care cred că le-au gândit cu mare atenție, dar ups!) și al trendurilor globale, despre care știu că nu sunt conduse de alte forțe, căci ce să vezi… cine era în spatele tuturor problemelor noastre… ?!? Tot noi.
Totul se întoarce la noi, în cele mai evidente sau mai ascunse forme. Dar poate că o existență din asta asumată și conștientă și realistă ar fi moartea a tot ce ne face să progresăm și să evoluăm: a optimismului, a visării, a curajului, a speranței, a dorințelor. Așa că, până la urmă, e bine să acceptăm că suntem un mix de gânduri și sentimente de tot felul și că e loc pentru noi toți pe lumea asta, fix așa cum suntem.
Cu iubire și acceptare,
A
Tu de ce ești aici? 