Psihologia poporului român

Daniel DAVID este profesor de științe cognitive clinice la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, profesor asociat (adjunct professor) la Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, și director fondator al International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health (integrat in rețeaua internațională MERIL a unităților de cercetare de interes european). De asemenea, este directorul pentru cercetare (și diplomate) al Albert Ellis Institute, New York, și supervizor in cadrul Academy of Cognitive Therapy (SUA).

Nu ți-ar plăcea să îl cunoști mai bine pe Daniel? Să stai de vorbă cu el? Să afli ce știe… ?

Ei bine, poți face asta foarte ușor. Daniel este român și a scris o carte. A scris PSIHOLOGIA POPORULUI ROMÂN, Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, pe care mi-am propus să o citesc în următoarea perioadă.

Din întrebările la care el își propune să găsească răspunsuri, mi s-au părut tare interesante cele legate de „Cum suntem și de ce am ajuns așa”, „Cum credem că suntem (cum cred alții că suntem/cum credem că sunt alții) și de ce credem (cred) asta” și „Comparații între cum suntem și cum credem ca suntem (cum cred alții că suntem)”.

Astea sunt întrebările la care caut și eu răspunsuri în viața mea de zi cu zi, așa că un pic de informație la nivel național nu strică. Mai ales în contextul în care lucrez la un proiect pe company culture acum și încerc să văd cât din cultura existentă este românească, ce este împrumutat din alte culturi și ce a adus compania ca noutate în ceea ce gândim și facem.

Mă apuc de citit și o să mai revin cu un rezumat sau idei din carte pe măsură ce progresez.

Noapte ușoară,

A.

Reclame

Iulie, luni.

Antrenament pentru schimbare.

DoR Live.

Un show de două ore, cu povești despre cei care insistă, persistă și se încăpățânează să schimbe România în bine.

Pe 10 iulie mă duc la minunatul eveniment pe care cei de la DoR îl pregătesc în Sala Mare de la Teatrul Național. Este al treilea DoR Live la care particip și toate de până acum au fost absolut senzaționale. Și neașteptate.

Mă duc pentru poveștile lor, pentru oamenii de acolo, pentru întrebările pe care mi le pun de fiecare dată când plec și mă duc pentru că am nevoie de antrenament pentru schimbare. Nu avem oare toți nevoie de antrenament pentru schimbare?!

Eu mai mult decât oricând, căci anul acesta – după 13 ani – schimb compania în care lucrez. Am crescut cât de mult am putut aici și poate aș mai fi putut un pic, însă simțeam nevoia unei schimbări și iată-mă la o lună și-un pic distanță de noul path pe care o să-l încep în această vară.

Cea mai grea decizie a vieții mele profesionale.

Cea mai grea decizie a ultimului deceniu.

Cea mai grea decizie.

Poate pentru că – de data asta – spre deosebire de alte decizii pe care le-am luat – știam că nu există răspuns corect, decizie simplă și lipsită de what ifs și maybes și if thens. Știam că o să iau o decizie asumată, cu pros and cons, cu emoții grele de despărțire, cu emoții puternice de excitement, cu posibilitatea de nereușită, cu evenimente care să mă scoată din ritm, cu nopți nedormite, cu semne de exclamare din partea tuturor celor care mă cunosc, cu discuții interesante și, la finalul fiecărei zile, încercând să fac pace cu mine că am luat decizia bună.

Mă duc să văd curajul altora, ca să mă raportez corect față de mine și față de oamenii care trăiesc în România și de poveștile lor. Mă duc să-mi fac curaj să mai fac și alte schimbări. Mă duc să fiu martor la curajul altora și să nu uit cât de lași putem fi.

Vă aștept acolo.

Cu asumare și curaj,

Andreea.

PS: A trecut deja jumătate din 2018. Tu ce schimbări ai făcut anul ăsta?

For today’s story…

we go to podcast land.

Sunt obsedată de podcasts. Mi se pare cea mai ușoară metodă de a face mișcare și de a învăța în același timp, iar cantitatea de informație pe care o primești este nemăsurată! Azi am început cu primele episoade din KWIK BRAIN. Tipul ăsta are o voce foarte faină, niște lecții simple – dar de mare efect – și multe episoade scurte, pastile de wisdom pe care eu le ador.

Partea mișto este că folosește în podcasturile lui toate lecțiile pe care le predă în ele, de la tehnici simple de asociere a lecțiilor cu cuvinte cunoscute (MOM, FAST) până la repetiții, trigere psihologice, povești cu persoane faimoase, etc.

Pentru azi, fac un rezumat scurt al celor 10 reguli pentru o memorie mai bună, pe care tocmai le-am ascultat. Fac asta pentru că sunt importante, sunt simple și de efect, și pentru că sper ca într-o zi, dacă le scriu de suficiente ori, or să mi se imprime pe creier… #facepalm

1. Să mănânc sănătos. Yes, I know…

2. Să dorm bine, la orele potrivite, suficient. (scriu asta și mă duc să dorm, gata!!)

3. Să fac exerciții, mișcare.

4. Să alung stresul/să meditez/să fac stress management.

5. Să țin departe gândurile negative.

– astea mi se par chestii pe care trebuie sa le facem in fiecare zi, fiecare dintre noi –

6. Să țin mereu curat mediul in care locuiesc, muncesc, etc.

7. Să îi dau creierului meu nutrienții potriviți (aici am de citit, că nu prea știu care sunt).

8. Să învăț mereu lucruri noi și să-mi hrănesc creierul.

9. Să evit accidentele (să-mi protejez căpșorul).

10. Sunt suma celor 5 oameni de care ma înconjor în fiecare zi. 🙂

longerterm permanent goals –

Aș zice că sunt la jumătate. Pot să fiu negativistă și să zic că mai am atâtea de făcut, dar pot fi realistă și să zic că viața este în sine un proces de învățare, așa că o să merg în continuare pe drumul acesta și sper ca la următorul assessment să fie mai bine.

Happy month of July!

Noapte bună,

A.

La mulți ani, baby Andreea! :)

Mă duc la terapie. Terapie de comunicare. De fapt, o formă de terapie, pentru că scopul meu final (cu care am plecat la drum) este să învăț să comunic mai bine.

Ce a descoperit Andreea mare la 33 de ani în legătura cu felul ei de a comunica? A lot of hidden emotions, some not so hidden anger and a sense of know it all and entitlement that come from being smart and somewhat succesfull.

Așa că am de lucru, ceea ce nu mă descurajează, ci chiar îmi place foarte tare – căci una din pasiunile mele este să fix things. Unul din exercițiile pe care le-am primit ca temă a fost să vorbesc cu baby Andreea, Andreea mică, Andreea adolescentă, Andreea de mai demult, care a rămas cu niște întrebări nerăspunse și niște emoții neexprimate și niște nedreptăți neîndreptate. 🙂

Dacă ești genul care crede că trecutul nu ar mai trebui bagat în seama așa mult, te înțeleg și sunt de acord cu tine. Este aproape trist să te mai agăți de ce ți-au zis învățătoarea, mama, colega de clasă și vecinul de scară și după 30 de ani. Nu mi-am propus să fac asta. Nici să fac pace cu mine, să o iert pe bunica, să-mi revizitez mormântul câinelui din copilărie sau să mă joc cu păpușa preferată. Ce încerc să fac este să retrăiesc niște emoții pe care mi le-am negat, să merg conștientă pe niște cărări pe care alergam nebună, să mă repun la loc în mine, cu totul. E cumva o parte integrantă din ceea ce înseamnă să ne ascultăm, să ne acceptăm, să ne dăm libertatea să fim.

În altă ordine de idei, îmi pare rău că nu am mai scris aici, pentru că s-au întâmplat lucruri extrem de interesante și despre care nu am scris nicăieri. Arta subtilă a nepăsării, The Dance of Anger, Cum să învingi grijile și stresul sunt doar câteva din cărțile pe care le-am citit în ultimul timp. Am fost la Mindfulness teaching class a lui Valerie Cioloș Villemin, la food fests, la o piesă de teatru în care a jucat și iubitul meu, fără să fi știut, I got head-hunted, am organizat primul event SheLeadsTech, am început să scriu ca colaborator pentru Outsourcing Advisors. Life has been good to me…

PS: Articol scris pe 1 iunie și publicat de-abia acum, hence the title…

În căutarea fericirii

Sunt în Londra de câteva zile. Am venit cu jobul, mai devreme decât era nevoie. Și o să plec mai târziu decât ar trebui. Profit de bunătatea prietenei mele din facultate – Cristina – care locuiește aici de ani buni și de zilele libere din week-end și flexibilitatea pe care o am la muncă pentru a decupa câteva zile de vacanță într-o perioada foarte aglomerată. And it feels good! 🙂

De fiecare dată când vin aici, mă întreb de ce nu rămân. Și de fiecare dată când plec, mă întreb de ce aș fi făcut-o. Este foarte ușor pentru oameni să își imagineze acum orice vor, aproape orice îți vine în minte a fost făcut și în mod cert vei găsi și dovezi audio, foto și video legate de asta. Și de multe ori nu sunt dovezi care arată ambele părți ale monedei, sunt adevărate povești de viață care îți spun exact cum arată succesul și ce ar trebui să faci (sau nu) să îl obții. Și eu intru rapid în transa asta.

Deci, și pentru mine, ca și pentru tine, devine ușor să creionez o viață fericită aici, în care pun doar ingredientele care mi-aduc bucurie: plimbări pe străzile Londrei, mâncare diversă, puburi, oportunități profesionale, colegi mișto, un standard de viață mai bun, acces la mai multe facilități, you name it. Refuz să mă gândesc la Alex, la familie, la prieteni, la tot ce îmi dă acum stabilitate și siguranță. Nu o fac din nepăsare evident, ci pentru că asta ar însemna să trag niște norișori destul de supărați peste visele mele și să le spulber. Și mie îmi place starea aia de visare, aproape că sunt deja mutată aici când intru în ea.

Însă viața nu este doar despre nou și frumos și iar nou. Este despre căutare, scop și belonging. În călătoria mea cu trenul înapoi de la Birmingham, am văzut Expedition Happiness. Sună cheesy poate, dar pentru mine a fost foarte inspirațional. Lăsând la o parte filmările care sunt cu adevărat extraordinare, filmul mi-a adus aminte – din nou – căteva chestii de bază:

– totul se face cu oameni; soluțiile sunt inutile dacă nu ai cu cine le pune în practică;

– să faci parte dintr-o familie, oricare ar fi ea, este cel mai frumos sentiment;

– până și cel mai atractiv și curajos experiment devine plictisitor după un timp, așa funcționeaza psihicul uman;

all you need is love.

OK, asta a fost foarte cheesy, dar Alex mereu zice: it ain’t stupid if it works.

Mă întorc mâine cu drag acasă, la ai mei. Poate mâine, poate peste 10 ani sau într-o altă viață voi trăi în altă parte, însă până atunci visez să fie și să fac o lume mai bună acolo unde sunt eu. Și sentimentul ăsta, cu tot cu presiunea pe care o pune pe mine, îmi dă și energia și curajul să merg mai departe.

Xoxo,

Ianuarie, luni.

O săptămână mai târziu, revin cu un articol simplu pe care îl încep fără nicio temă. Aproape că fac un exercițiu de freeflow aici de fiecare dată, deși nu așa am gândit conceptul blogului la început. Însă cred că unele lucruri trebuie să le și testăm, pentru că ele sună bine în teorie, dar în practică s-ar putea să ne lovim de niște chestii care să ne facă să ne răzgândim.

Cum ar fi cele 10 chestii pe care le-am învățat de când am început acest blog:

  1. Să scrii cu diacritice este greu, dar este frumos. Acum aproape că nu îmi mai vine să pocesc limba română și când scriu mailuri la birou.
  2. Nu pot face asta în fiecare zi și nu pentru că nu aș avea ce scrie, dar pentru că îmi place ca ceea ce scriu să fie interesant, să aiba substanță, să fie ceva ce mie însămi mi-ar plăcea să citesc undeva.
  3. Orice articol pe care îl scriu ar trebui să aibă minim 2,3 zile de research și alte 2,3 zile de încercări și retușări. Și ar trebui să îl dau – măcar pentru început – cuiva să îl revizuiască.
  4. Faptul că nu citește nimeni pe-aici este o ușurare și este un lucru la care nu mă gândesc aproape deloc. Cred că aș fi mai stresată dacă aș ști că totuși citește cineva. 🙂
  5. Nu pot citi cărțile în ritmul în care mi-am propus să scriu despre ele (săptămânal).
  6. Când scriu am nevoie de liniște și orice sentiment, muzică sau activitate din jurul meu mă bruiază sau mă scot din ritm… și mă transpun în altul.
  7. Să scrii orice este ușor, să scrii ceva interesant este aproape imposibil.
  8. Să speri că vei scrie ceva interesant înseamnă să îți facă plăcere să scrii toată viața fără să ceri nimic în schimb.
  9. Să nu ceri nimic în schimb înseamnă să dai tot, fără să te uiți în urmă.
  10. Să nu mă mai tot uit în urmă. 

🙂 A fost un pic de efort pe final să-mi iasă și ceva emoțional din povestea asta, sper că am reușit.

Spor și pace,

Andreea