În derivă și în depărtare

Deși nu am mare lucru de făcut (look at me minimizing the job of being a new mom), tot nu reușesc să scriu pe blog cu consecvență. Cartea asta am citit-o într-o zi, undeva prin august și nu am apucat nici acum să scriu despre ea. Și între timp am citit-o și pe asta, zilele trecute.

Le pun aici împreună pentru că amândouă sunt despre călătorii. Prima se întâmplă în zilele noastre și este despre călătoria (spre sine) pe apă a unei femei, spre Marea Caraibilor (și povestea de dragoste dintre ea și partenerul de drum), iar a doua undeva prin anii 1800, în America și este despre călătoria unui emigrant din Suedia în căutarea fratelui lui, prin vestul sălbatic, în cea mai mare parte de unul singur.

Mi-au plăcut mult amândouă cărțile, din motive diferite. În prima am apreciat detaliile despre bărci, navigație, oamenii și culturile întâlnite în drumul lor, iar povestea de dragoste a fost drăguț inserată, deși au fost câteva pasaje care erau prea siropoase pentru gustul meu și parcă luau din frumusețea cărții (cred că există tendința asta la scriitorii americani – Trish Doller – să facă totul prea cheesy, ca și în filme). Dar mi-a plăcut tare această viață nomadă, fără grija zilei de mâine, doar cu grija următoarei destinații și cu dorința de a explora, cunoaște oameni noi și de a te cunoaște mai bine pe tine. Mereu am spus că aș fi putut să trăiesc mai multe feluri de vieți și asta e cu siguranță una din ele… deși pare că e tare grea.

În derivă – Trish Doller

Cât de grea… am simțit mai degrabă în cartea lui Hernan Diaz. O minunăție de carte, pe care am descoperit-o căutând deals pe Kindle, scrisă de un autor finalist la premiile Pulizter și care toarnă în acest roman toată iubirea și dorința lui de a scrie o carte western bună, reușind astfel să creeze o poveste dramatică și foarte grafică, înțesată cu pasaje lungi și grele de descrieri detaliate despre viața din vestul Americii la începutul anilor 1800 și, mai ales, a unui imigrant suedez care se rătăcește de fratele său la începutul călătoriei spre New York și care își petrece viața căutându-l, în timp ce străbate – de multe ori în cerc – vestul sălbatic.

In the Distance – Hernan Diaz

Coincidență sau nu, între acest două cărți, am făcut și noi prima călătorie în 3 (eu, Amza, Alex) în Grecia, parțial rezervată dinainte, cu familia și prietenii și apoi spontană, pe drumul de coastă care înconjoară porțiunea de pe continent, dinspre Lefkada înspre Halkidiki. Este o temă recurentă în gândurile mele ideea de a călători ca stil de viață și ceva ce cred că mi-am dorit din ce în ce mai mult în ultimii ani. Am plecat de la ideea că aș vrea să petrecem o lună în Grecia, dar ne-am întors după doar 2 săptămâni și câteva experiențe (mai ales în ultimele zile) care ne-au făcut să reconsiderăm planurile și să ne regrupăm din confortul casei și sânul familiei.

În Nafpaktos – Amza și Alex

Dor de ducă versus dor de casă. Îmi dau seama că trăiesc cu aceste două sentimente constant în mine. La fel mi se întâmplă și cu dorul de muncă versus dorul de pauză (de la muncă). Oare este o consecință a felului meu all in de a fi? A faptului că mă epuizez într-o direcție, căutând apoi total opusul pentru a mă relaxa și a îmi reveni? Că îmi imaginez că un job adevărat te solicită toată ziua și o călătorie reală te supune la multe încercări și, atunci când le primesc, mă bucur, dar mă și consumă enorm și abia aștept să mă rup de ele definitiv, ca să mă odihnesc și să le pot aprecia… uitându-mă în urmă? Mi-aduc aminte că în una din cărțile pe care le-am citit am găsit un pasaj despre cât de fericiți sunt de fapt părinții în legătură cu decizia de a face un copil. Iar concluzia era că ei sunt destul de nefericiți în fiecare zi (căci este foarte greu să crești un copil), dar overall sunt foarte fericiți, privind în urmă la ceea ce au trăit alături de copiii lor și la viața pe care au creat-o împreună. Și îi înțeleg mai bine decât mi-aș dori. 🙂

Mă întreb dacă asta e parte din drumul meu de a mă descoperi. Dacă toate călătoriile și articolele și mutările și deciziile și concluziile vor ajunge la final să formeze această realizare finală că… asta sunt eu. Și din ziua aia, voi ști exact ce vreau de la fiecare moment, fiecare interacțiune și fiecare decizie pe care o iau și finally voi trăi împăcată cu ele, fără să privesc în urmă. Am mai vorbit despre starea asta utopică de zen pe care mi-o doresc și în terapie și am fost ghidată spre realizarea că nu e ceva… realist. Mi-am și setat, la începutul anului, ca motto, niște cuvinte care sună a tatuaj ieftin, dar care am simțit că m-ar ajuta să mă opresc din overthinking: no regrets.

Credeam că spre 40 de ani începi să știi mult mai bine cine ești și ce vrei, dar în interior nu se simte chiar așa. Poate e un început de middle life crisis, cine naiba mai știe? Am observat că nu te poți împotrivi hormonilor și crizelor firești vârstei, așa că țin acest jurnal ca să mai urmăresc măcar progresul. În orice caz, când eram mai tânără, eram mult mai sigură pe ceea ce voiam, deși de multe ori voiam niște tâmpenii mai mari ca mine. 🙂 Such is life…

Între timp, mă întorc la Amza (care acum își face somnul de prânz), la cărțile mele, la Modern Family (pe Disney+), la plimbările prin Alexandria, la vremea frumoasă de toamnă și la multe altele despre care (poate) voi scrie cândva și aici.

Safe travels,
A

De ce?

- De ce mănânci așa mult? Și prost?
- De plictiseală.
- Doar atât?
- Da.
- Atunci caută să faci altceva, nu știu. Să scrii, să citești, să stai pe social media. Orice, numai nu mai mânca atât.
- Păi fac ceva: mănânc și mă uit la filme. Filme, seriale, orice. Bun să fie, captivant. Atât cât să mănânc cât mai prost și cât mai mult.
- De ce?
- Să simt că m-am săturat. Că sunt full. Că nu aș mai putea mânca nimic. Că m-am umplut.
- Sună un pic dureros. Nu crezi?
- Nu știu. Poate. Da.
- Și nu crezi că nu e tocmai OK să te simți așa... fizic? Îți place să te simți așa... plină?
- Nu.
- Și-atunci?
- Cred că nu caut să mă simt așa fizic. Cred că mai degrabă psihic.
- Adică să fii plină... psihic?
- Adică să fiu... cum să spun... sătulă. Mi-e foame de ceva ce nu știu ce e și mănânc să o stăvilesc.

La început, a fost foamea. M-am născut cu ea, e printre primele senzații pe care le-am simțit în corpul meu, printre primele dureri. Mă doare burta de foame, am zis acum mulți ani sau poate am plâns în brațele mamei, prea tare și prea zgomotos ca ea să mai aibă timp să se mai gândească la altceva. Uite aici un sân cu lapte, liniștește-te! Gulp gulp gulp, cum face fii-miu în fiecare zi, de mai multe ori pe zi. Banala foame. Am început a mânca… de foame. Dar apoi s-a întâmplat ceva. Ceva nou și minunat. Cu fiecare înghițitură, o senzație dulceagă de relaxare și confort și bine m-a cuprins. Mai întâi mi-a alinat stomacul, care cu câteva secunde înainte se simțea ca o pantof strâns tare în șireturi, apoi am simțit că moleșeala mi-a coborât în tălpi, mușchii picioarelor mi s-au relaxat, gândurile nu au mai aleargat într-o mie de părți, mâinile s-au oprit din tremurat. Ce bine e să mănânci!
Mănânc! Gata, sunt salvată!! Nu mor de foame…

- De ce ți-e foame?
- Ce întrebare mai e și asta?
- Nuuu, adică spuneai că îți e foame de ceva și nu știi ce.
- Ah, da. Păi ți-am zis doar că nu știu.
- Dar poate descoperim împreună.
- Poate. Ai idei?
- Da. Aș avea.
- Spune.
- Cred că îți e foame de o aventură.
- Mereu îmi e foame de o aventură. Ți-am spus că mă plictisesc.
- Și dacă ai pleca într-o aventură... nu ai mai mânca așa mult? Și prost?
- Poate. Nu știu. Cred că aș mai mânca așa uneori... de stres.
- Păi de ce ai fi stresată?
- Că e stresant să pleci în aventură. Nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Ți-e frică. Și uneori, de frică, mănânci.

Mami e aici orice s-ar întâmpla. Mami e aici orice s-ar întâmpla. Mami e aici orice s-ar întâmpla. Sau nu? Unde e mami? Mami?! Maaaaaaaaaaaamiiiiiiii?!?! Da, iubitul meu. Ah, mami, mi-a fost tare frică. De ce? Credeam că ai plecat și m-ai abandonat. Cum aș fi putut face asta, mami? Nu știu, nu erai aici când m-am trezit, eram singurel în pat, de ce eram singurel? Mami avea treabă, mami era la bucătărie să îți facă ceva de mâncare. Vrei să mănânci ceva bun? Daaaa, dar bun să fie. Da, va fi foarte bun și tu vei mânca tot. Tot din farfurie! Așa mănâncă copiii buni și cuminți și care arată cât de mult o iubesc pe mami. Dar dacă nu pot să mănânc tot? Ce se întâmplă dacă nu mănânc tot? Mami?! Maaaaaaaaaaaamiiiiiiii?!?!

- Deci mănânci de plictiseală și de frică. Dar tu de foame mănânci? 
- Da. Dar rar îmi e doar foame de mâncare.
- Am înțeles. Poate îți e foame de o schimbare?
- Poate. Dar cred că schimbarea m-ar face să mănânc mai mult. E stresantă o schimbare.
- Schimbarea sau stresul?
- Stresul.
- Ești stresată des?
- În fiecare zi.
- O Doamne. De ce?
- De ce nu? Fiecare zi are provocările ei și eu, ca tot omul, mă stresez în legătură cu ele.
- Stai. Adică te stresezi că așa e normal sau că e nevoie?
- E vreo diferență?
- Da, normal că e. Haide, ai citit și tu atâtea pe tema asta. Dacă te stresezi așa, by default, e dăunător. Adică trebuie să te stresezi doar când e cazul.
- Și cum știi când e cazul?
- Adică atunci când ceva e foarte greu de rezolvat. Aproape imposibil.
- Și nu mai bine mă stresam înainte, ca să nu ajung acolo?
- Mda. Asta nu știu. Poate că ai dreptate. (roade o pieliță)
- Sigur am dreptate.
- OK. Și de stres... mănânci?
- Da, mănânc. Sunt stresată și mănânc.

7:02 AM.
A făcut ochi. Oooo Doamne, cât e de frumos. E un înger, e incredibil de frumos. Mai stai așa un pic să te pup de 1000 de ori și ne trezim. Da, ne trezim acum… offf te rog hai mai stai un pic în pat, dacă ai vrea și tu să stai aici lângă mine, să găsim ceva de făcut, să repetăm cuvintele împreună. Ma-ma. Ta-ta. A-pa. Tuc tuc tuc tac tac tac (asta ce mai e?) ggggggg, uof uof, tiki taka… OK OK am înțeles, nu mai repetăm nimic, unde te duci? Stai! Cum te-am învățat să te dai jos? Așa, foarte bine, așa… ai grijăăăăă!! Bravo! 7:08 AM. Gata, mă dau și eu jos să îți deschid ușa. Poftim! Hey, unde te duci? Stai un pic să ne spălăm pe față, pe dinți… oh well… OK hai în living… ce ne jucăm? Mașina? Avionul? Cartea? Cartonașele? Poftim? Unde vrei? Nu, mama, acolo e aspiratorul, jucăriile tale sunt aici. Da, aici sunt. Nu le vrei? Să deschid ușa acolo? OK, poftim. Da, mama, e aspiratorul, e prea de dimineață să îl pornim. OK, l-ai pornit, gata, oprește-l. Hai, mama, hai la jucăriile tale, te rog. Hai sa mergem. OK, da, l-ai pornit iar, vrei să aspiri aici? Bravooo, hai acum să îl oprim, gata? OK, îl mai pornim o dată. 7:20 AM. Hai, uite, vrea mami să îți facă să mănânci. Vrei omletă? Vrei iaurt? Vrei banană? Da la toate. Am înțeles. De fapt, o să le fac pe toate și probabil nu o să mănânci nimic, nu? Am înțeles. Mi-ar plăcea să am relația ta cu mâncarea. OK OK, hai cu mama în bucătărie să gătesc în timp ce tu te joci cu avionul. Nu cu avionul? Mami, nu la priză! Hai să îți dau ceva, uite chitara! Sau uite… Google Home! Hai să punem niște muzică să dansăm! 7:30 AM. Te urc în scăunel? Nu vrei, OK. Vrei să te fugăresc eu să mănânci? Super, așa să fie. Numai puțin să mai bag și eu câte o furculiță, mindfully. Mindful my ass. Mama, stai! Uite, am dat omleta pe jos! Stai puțin, nu călca în ea, te rog. Off, OK stai ca strânge mama, ai răbdare. Nu mai vrei? OK, nu te oblig. Vrei un măr? Vrei apă? OK, nu te forțez. Mi-ar plăcea să am relația ta cu mâncarea. 7:55 AM. Mai vrei? Mai vrei? Mai vrei? OK, gata, înțeleg că nu. Hai să spălăm dințișorii, te rog. Hai, mama. Hai, bebe. Hai să mergem să spălăm dințișorii. Ce periuță vrei? Asta sau asta? Așa, foarte bine, bravo. Spală și mami și spală și bebe. Foarte bine, mami. Da, mai avem puțin, da. Mulțumesc că ai răbdare, mami. Gata, ne dăm jos acum și ne întoarcem la jucării. Cât o fi ceasul?!
8:02 AM. 😑

- Deci plictiseală și frică și stres. 
- Da, numai lucruri bune. (privește ironic)
- Pare că mâncarea nu mai e o nevoie, e un fel de medicament. Pansament, mai degrabă.
- Da, așa pare.
- Și când a devenit așa?
- În adolescență. Sau poate mai devreme?
- Adică?
- Adică atunci când au dat năvală emoțiile peste mine și nu am știut ce să fac cu ele.
- Și de ce nu scrii poezii? Sau joci fotbal? Sau alergi prin pădure?
- Că mâncarea e la îndemână. E acolo, mereu proaspătă, mereu bună, mereu gata să mă aline dacă trec prin ceva greu.
- Pentru asta e mama.
- Depinde de mamă.
- Doar nu vrei să spui că toate problemele pleacă de la mamă?
- Poate că nu. Dar alea importante, cred că da.

Uite ce e, nu o să stau aici și să fiu judecată de toți bărbații albi, burtoși și misogini care au decis că pentru a fi o femeie cu adevărat valoroasă, trebuie să fii slabă, machiată și pe toc. Adică, poate nici nu au fost ei cei care au decis, poate au fost femeile, dar știi ce? Nici nu mai contează cine a fost. Important e că acum trăim într-o societate în care pentru a avea succes, trebuie să fii frumoasă. Wait, what?!? Ideea e că m-am săturat să mă gândesc la asta: cum arăt? Dar azi… cum arăt? Dar acum… cum arăt? Vi se pare normal? V-ați gândit vreodată cât timp pierdem în fața oglinzii admirând o cochilie moștenită genetic, care îmbătrânește cu fiecare secundă și al cărei rol este de a ne purta pe unde avem nevoie să mergem? Vorbește frumos cu corpul tău, în oglindă. Știi ce? Putem să nu ne mai purtăm ca și cum corpul nostru ne ascultă doar când vorbim în oglindă??? Adică îmi spun în cap toată ziua că sunt ori prea grasă ori prea neîngrijită și apoi mă duc la oglindă și mă mângâi și gata? Asta a fost? M-am iubit? Ce tâmpenie! Mai bine să nu mai vorbim cu el deloc. Pe bune! Cred că se prinde și corpul că suntem ipocrite și probabil se răzbună pe noi tocmai în felurile perverse în care l-am învățat. Aaaa da? Sunt superb? Ia mai bagă o gogoașă, să vedem… mă mai iubești și așa? Nah poftim! Acum înghite și minciuna și gogoașa și următoarea tură de afirmații în oglindă!

- Nu te mai întreb nimic, am obosit. 
- Și eu. Dar nu putem renunța.
- Cum nu? Pare că tu ai făcut-o deja.
- Nu am renunțat, doar mi-am schimbat focusul. E greu să ai energie pentru toate.
- Și atunci cum faci să le faci bine pe toate?
- Nu le faci. E o utopie. Nu ai cum.
- Și cum accepți asta? Cum te accepți pe tine?
- Nu te accepți. E o utopie. Nu ai cum.
- Adică trăiești toată viața crezând că ai putea fi mai mult, face mai mult?
- Da.
- Nu e obositor?
- Ba da, dar nu știu că poate fi și altfel. Nu cred...
- Ba da, normal că se poate.
- Cum?! Spune-mi, vreau să știu.
- Nu ești pregătită acum. Încă nu ai ajuns acolo.
- Acolo? Unde... acolo?
- Unde ești pregătită să renunți la tot ca să fii tu. E simplu, e fix ca într-o negociere: singurul fel în care poți să câștigi e să fii pregătită să renunți la tot.
- Sună foarte dificil pentru ceva ce se vrea a fi simplu.
- Am zis simplu, nu ușor.
- Am înțeles. Mai am o singură întrebare.
- Spune.
- Cu ce încep?
- Ai început deja. Primul pas e să recunoști că ai o problemă.
- Și am recunoscut?
- Da, în momentul în care ai început să scrii.

1967 de săptămâni

Atâtea săptămâni au trecut de când m-am născut eu, aproape jumătate din timpul pe care Oliver Burkeman l-a estimat că l-am trăi noi, oamenii, în medie.

4000 de săptămâni, atât avem. 4000 de săptămâni în care să facem tot ce ne-am propus, să iubim, să călătorim, să dormim (uite cum s-au dus 1333 de săptămâni), să muncim (ooo, câte săptămâni și aici), să ne creștem copiii… și așa mai departe.

Din care eu deja am trăit aproape jumătate… wait, what?!

4000 de săptămâni – Oliver Burkeman

Am citit cartea asta cu mare drag. Am început-o acasă și am continuat-o la Brașov, în vacanță. Citeam în fiecare seară, câteva minute (uneori mai multe), chiar înainte de somn. Oricât de obosită aș fi, întotdeauna e loc de o carte bună, iar aceasta a fost tare tare bună.

În primul rând, în ciuda a ceea ce scrie pe copertă, nu e o carte de time management. Sau cel puțin nu de unul clasic, cum te-ai aștepta, în care îți faci planul, îți notezi pe foaie, îți urmărești rezultatele, schimbi, efectuezi, performezi, etc. Este mai degrabă o abordare blândă, profundă, holistică a ceea ce numim timp.

De exemplu, nu m-am gândit niciodată că timpul nu e ceva ce avem, ci e ceva ce… suntem. Timpul acesta pe care îl tot fugăresc, prețuiesc, învinovățesc… sunt de fapt eu. Este greu să te dai un pas în spate și să vezi lucrurile într-o altă perspectivă, uneori pentru că nu ai timp (ha!) și alteori pentru că nu știi. De aceea simt că am nevoie de cărți în mod constant, pentru că sunt atâtea lucruri pe care le facem din inerție, obișnuință sau confort și despre care nu ne dăm seama că ar putea fi privite sau abordate dintr-o altă perspectivă… mai simplă, mai bună sau mai actuală.

Sunt multe lucruri care mi-au rămas în suflet din carte, dar printre ele se află două mai importante.

În primul rând, anxietatea generală pe care o simțim cu toții, acest FOMO care ni s-a culcușit în suflet de mulți ani și care vine la pachet cu multe alte emoții gen vină, frustrare, furie, dezamăgire, tristețe și care uneori se transformă chiar în depresie. Deși un concept minunat la bază, pe care și eu îl apreciez, capitalismul are totuși darul de a transforma totul în bani, mai ales timpul. Așa că dacă ajungi să te gândești la timpul tău ca la o resursă, foarte repede vei ajunge să simți frustrare pentru orice activitate care nu are un ROI cuantificabil sau rezonabil. Mi s-a întâmplat și mie cu primele luni ale mămiciei, când – din inerție – nu puteam să apreciez ROI-ul din multele ore în care mimam toate animalele pământului încercând să mă conectez cu Amza. Am simțit pe pielea mea ce înseamnă să te identifici prea mult cu teorii din astea conform cărora productivitatea și realizările te definesc. Pe un fond puțin instabil venit dintr-o copilărie cu iubire părintească condiționată de ceea ce faci și nu ceea ce ești, e foarte ușor să pici în capcana că tu, ca mamă nouă, nici nu prea faci mare lucru și nici nu prea simți că ești… cine știe ce.

Îmi e greu să spun despre mine asta, dar cred că sunt ușor influențabilă. Sau prea curioasă. Sau instabilă. Pentru că mi s-a întâmplat de multe ori să mă las atrasă în tot felul de teorii și feluri de a privi lucrurile, despre care mai apoi mi s-a părut că sunt nepotrivite… sau că prezintă doar o parte din poveste. De exemplu, faptul de a fi workaholic, pe care îl romanticizam cumva in my 20s și care mi se părea foarte mișto, acum mi se pare o alegere greșită. Pot să înțeleg în continuare de ce ai face asta, aș putea chiar să fac și eu asta dacă găsesc ceva care mă pasionează, dar nu mai văd deloc cu aceiași ochi fenomenul, ba chiar mi se pare că e o traumă ascunsă acolo și că ar trebui să te asiguri că nu îți sapi singur groapa alegând iar și iar munca în locul multor alte opțiuni. Știu că se zice că e normal să îți schimbi părerea pe măsură ce îmbătrânești, dar oare nu există anumite lucruri care nu se schimbă niciodată? Acum că scriu asta, îmi dau seama că am și eu chestii pe care nu le-am schimbat niciodată în felul în care gândesc, cum ar fi faptul că e firesc și necesar să ne iubim copiii necondiționat. ❤

Al doilea cel mai important lucru care mi-a rămas în minte din carte este regăsirea frumuseții unei unei vieți simple. Mă tot întorc la acest gând, din când în când. Probabil pentru că mă apropii de 40 și pentru că am un copil și îmi dau seama că timpul și energia pentru a schimba lumea s-au cam dus… sau poate pentru că viața simplă mereu a fost acolo, în sufletul meu. Oricum ar fi, mă intrigă ideea asta că nu ai nevoie de mare lucru pentru a fi fericit. De fapt, ai nevoie de un gram de noroc să îți găsești un partener bun, dar dincolo de asta, orice stil de viață și orice „realizare” sunt la fel de bune și la fel de dătătoare de fericire. Ba chiar simt că, cu cât ai un stil de viața mai simplu și mai minimalist, cu atât ai mai multe șanse să apreciezi ceea ce trăiești și să te trăiască mai puțin lucrurile din jur.

Acesta e și unul din motivele pentru care nu mai locuim, momentan, în București. Acum mulți ani, când începusem să caut orașe mari din lume în care să trăim, am dat peste un articol foarte fain, care spunea că – indiferent de ceea ce îți dorești tu să trăiești într-un oraș – există șanse mari să te trăiască orașul pe tine. Sau – și mai rău – să simți FOMO pentru tot ceea ce nu poți trăi în orașul pe care l-ai ales. 🙂 Mi-a rămas în minte treaba asta și am conștientizat, cu o oarecare tristețe, că nu voi trăi niciodată în New York sau Londra sau Paris. Nu că aș fi ajuns vreodată prea aproape de asta, dar așa sunt eu – sufăr și după ce nu aveam șanse să fac. :/ Dar odată cu realizarea asta, vin și sentimente mai bune: de liniște, de împăcare și de acceptare a faptului că unele din visele pe care ni le facem sunt mai frumoase în imaginație decât ar fi în realitate. Iar cartea mi-a dat sentimentul acela că de multe ori alergăm după acea stare de perfecțiune, acel moment din viața noastră când toate se aliniază, fără să realizăm că orizontul se mută constant și că – dacă nu ne oprim din a face asta – vom muri la fel de anxioși ca în prima zi.

Deocamdată, încă mă lupt cu proprii mei demoni legați de timp, deși simt că m-a ajutat mult cartea să îi îmblânzesc. Sentimente de vină că nu fac destule, de anxietate că nu sunt productivă, de teamă că trece timpul, de frustrare că l-am pierdut. Apoi de fericire când sunt (prezentă) cu băieții mei, de extaz când trăiesc o piesă bună de teatru sau citesc o carte bună, de maxim confort când mănânc ceva și văd un film și de liniște totală când mă pun cu Amza în pat și el adoarme la mine în brațe. Acum termin acest articol în pat, lângă el, în timp ce își face al doilea somn pe ziua de azi. E sâmbătă, e vară, mai avem 10 zile si plecăm în vacanță… e perfect.

Nu știu ce caut. Caut încontinuu un zen care nu există, o stare de nirvana pe care probabil aș părăsi-o în momentul în care am realizat-o. Știu, că am mai fost acolo. Însă nu mă pot opri.

Mă îndeamnă mereu gândul acesta atât de simplu și totuși atât de profund: eu de ce sunt aici?

Tu de ce ești aici?

Noi de ce suntem aici?

A.

Iluzia că vrem să știm

Dintre toate cărțile pe care le citesc, cele mai interesante mi se par cele de psihologie. Nu doar pentru că vreau să îmi rezolv propriile traume (cine nu vrea asta?), ci pentru că simt că atunci când sunt mai informată în legătură cu lucrurile ascunse care îmi guvernează gândurile, acțiunile sau obiceiurile, sunt mai împăcată cu mine și pot lua decizii mai bune. Contează probabil și că sunt o fire foarte curioasă, sceptică și uneori chiar cinică și că de mică am fost reticentă la explicațiile superficiale sau fără logică.

Așa că abia așteptam să citesc CUTIA LUI SKINNER (Mari experimente psihologice ale secolului XX), LAUREN SLATER. Sunt foarte fericită că și Alex îmi împărtășește pasiunea pentru cărți și că, din când în când, mai dă o comandă de tot felul de titluri, random, care se dovedesc a fi niște lecturi foarte interesante. Iar aceasta e una din ele.

Mi-am propus să nu povestesc aici ce citesc în cărți, pentru că sunt destule site-uri de reviews și oricum talentul meu pentru așa ceva este aproape zero. Ce mi se pare mult mai important este ca în urma fiecărui eveniment artistic la care particip să fiu atentă la cum mă influențează el pe mine. Așa că o să las aici doar aceste informații, ca o formă mai personalizată de recenzie.

În primul rând, am un respect enorm pentru oamenii aceștia aproape „nebuni” care au viziunea, curajul și tăria să facă experimente care să schimbe felul în care omenirea se înțelege pe sine. Deși pline de controverse, aceste experimente au avut un snowball effect și au influențat multe alte cercetări în domeniul psihologiei, au adus multă conștientizare și au transformat felul în care înțelegem supunerea față de autoritate, atașamentul copilului față de părinte, dependența de droguri, diagnosticul psihiatric și multe altele. Din păcate, faptul de a experimenta vine la pachet cu riscuri, controverse și eșecuri, așa că de multe ori autorii experimentelor au fost demonizați, ridiculizați sau uitați, din cauza acestor concluzii pripite din credința populară.

Din tot ce am citit, trei experimente mi-au rămas în minte, probabil pentru că sunt teme cu care mă confrunt și eu acum: disonanța cognitivă, atașamentul copilului față de mamă și disiparea responsabilității (reacția mulțimii la un eveniment).

Disonanța cognitivă este preferata mea. Mai ales în ultimii ani, de când COVID ne-a dat peste cap viețile tuturor, a fost o plăcere să observ cum s-au schimbat constant speechurile din jurul meu. Sună sadic așa faptul că spun „o plăcere”, dar o zic în sensul în care mie mi se pare că ne dăm prea multă importanță și ne credem mult mai inteligenți decât suntem și mă amuză când ne înghițim propriile cuvinte, dar regurgităm rapid altele noi. Nu contează dacă e vorba despre mine sau despre cei din jur, dacă am învățat un lucru din cărțile astea este că și eu sunt la fel de fucked up ca și ceilalți. Doar că în feluri diferite. E tare greu să nu raționalizăm tot ce facem, deci nu e nimic de condamnat aici. Însă pentru cineva care își dorește să trăiască mai conștient, e imperios necesar să citească despre asta și să se observe făcând-o.

Am aflat din carte cât de departe pot merge oamenii ca să nu își recunoască greșelile și cât de mult se pot minți pe sine și pe ceilalți căutând explicații din ce în ce mai fabuloase pentru traseul vieții lor. Un fel de „totul se întâmplă cu un motiv”, dar dus la alt nivel. În mod cert, concluzia mea a fost că este atât de înrădăcinată în noi această practică de a ne ascunde după vorbe atunci când ni se demonstrează clar cât de mult ne-am înșelat, încât trebuie să fii un om extrem de asumat, curajos și inteligent încât să îți schimbi comportamentul și nu credințele. Poate de aceea există și atât de multă literatură în jurul schimbării de sine, pentru că nu ne vine deloc natural să facem asta și rezistăm cu toate puterile noastre.

Experimentul despre atașament îl văd cu alți ochi acum. Să separi puii (de maimuță) de mama lor mi se pare o cruzime fantastică, de când am născut nu mai pot să văd bebeluși sau pui de animale fără să simt imediat grijă și empatie pentru condiția lor. Însă la momentul acela, experimentul a avut foarte mult succes în a demonstra un lucru esențial și anume că nu doar hrana, ci mai ales apropierea față de mamă este ceea ce îi face fericiți și liniștiți pe pui. Însă oamenii au găsit o metodă să reinterpreteze greșit și aceste rezultate, făcând mult mai mult loc industriei laptelui praf și hrănirii artificiale decât era cu adevărat nevoie. În timp, lucrurile s-au mai echilibrat, însă în continuare atașamentul copilului față de mamă este un subiect controversat, pentru că avem chiar și azi o mulțime de autori, pediatri și analiști care recomandă metode de cry it out, încă avem generații întregi care recomandă să nu ții copilul în brațe că îl răsfeți, să nu îl alăptezi prea des sau prea mult, să nu să nu să nu.

Până să am copii, priveam aceste idei cu detașare și aproape că înțelegeam metodele astea pragmatice de a crește copilul, deși mereu am considerat copiii niște minuni și am fost fascinată de inocența, bunătatea și curiozitatea lor și mă gândeam că merită tot ce e mai bun. Dar acum știu că nu eram deloc empatică, nu le vedeam nevoile, dorințele, luptele din fiecare zi cu adulții din jurul lor spre a fi mai văzuți și ascultați. De când îl am pe Amza, lucrurile s-au schimbat și realizez cât de mult ne pasă mai degrabă de propria liniște și să ne vedem de treabă decât să fim cu adevărați dornici să educăm copilul. E o luptă internă ușor de justificat, pentru că alternativa este prea grea -> să fii asistentul personal al unui copil de 1 an. Who wants that?!? :))

În fine, ultimul experiment – despre care mai citisem și cu alte ocazii și care m-a impresionat de la bun început – este disiparea responsabilității într-un grup de oameni. Adică ai toate șansele să fii ucis pe stradă și să nu intervină nimeni… deși mulți martori au văzut sau auzit ce ți se întâmplă. Șocant, dar asta e natură umană… Și deși sunt conștientă de efectele lui când vine vorba de străini, am fost surprinsă să constat că același lucru se poate întâmpla și între apropiați, de exemplu într-un grup de prieteni în care unul are o problemă, poate chiar gravă, dar care este ignorată de toți cu justificarea că probabil se ocupă/are grijă altcineva de el. Poate că într-adevăr responsabilitatea este a fiecăruia din noi să cerem ajutor atunci când avem nevoie, însă nu pot să nu observ că ne este din ce în ce mai greu să cerem și să oferim ajutorul. Pe de o parte, ne construim aceste imagini perfecte din care e greu să ieșim și să spunem că nu mai putem sau – dacă chiar vrem să o facem – nu mai avem o comunitate în jurul nostru și nu avem la cine apela. Pandemie plus busy life au dus la distanțare socială pe toate planurile. Ne-au rămas familiile și partenerii… și poate unul, doi prieteni apropiați. Iar lumea se uită de pe margini și așteaptă să fie totul bine. Sau nu. 😑

De-asta iubesc să citesc, pentru că o astfel de carte mă ajută să nu mai fiu spectator: al alegerilor mele (pe care cred că le fac conștient, dar ups!), al alegerilor celorlalți (pe care cred că le-au gândit cu mare atenție, dar ups!) și al trendurilor globale, despre care știu că nu sunt conduse de alte forțe, căci ce să vezi… cine era în spatele tuturor problemelor noastre… ?!? Tot noi.

Totul se întoarce la noi, în cele mai evidente sau mai ascunse forme. Dar poate că o existență din asta asumată și conștientă și realistă ar fi moartea a tot ce ne face să progresăm și să evoluăm: a optimismului, a visării, a curajului, a speranței, a dorințelor. Așa că, până la urmă, e bine să acceptăm că suntem un mix de gânduri și sentimente de tot felul și că e loc pentru noi toți pe lumea asta, fix așa cum suntem.

Cu iubire și acceptare,
A

Despre parenting, numai de bine

Toate la timpul lor.

Cred că e una din cele mai simple, dar cele mai adevărate expresii, pe care încerc să o internalizez.

Trăim vremurile astea atât de pline de informație și de sugestii și de oportunități, încât o existență care acum 100 de ani ar fi părut ideală… acum pare banală, ba chiar insuficientă aș spune. Să ai job/o activitate din care să îți câștigi existența, casă, mașină, un copil și concediu să îl crești, bani suficienți să trăiești bine, să călătorești, prieteni, familie, acces la servicii medicale, mâncare bună și spații verzi, natură și locuri de explorat/jucat… este mai mult decât omenirea a visat timp de mulți, mulți ani. Chiar și astăzi sunt oameni care se luptă pentru multe neajunsuri și care tot ce își doresc este o viața simplă, fără greutăți. Însă, din câte văd și simt că se întâmplă în creierul meu, nu suntem niciodată pe deplin mulțumiți, mereu se poate mai bine. Și asta reușește să ne pună într-o lumină proastă chiar și cei mai frumoși ani.

Din dorința asta nestăvilită de mai bine, eu citesc. (S-ar putea să citesc și din cauza traumei că I am never good enough, dar asta e pentru un alt articol). Citesc ca să descopăr ce altceva aș putea să fac, cum aș putea să fiu mai conștientă, mai informată, mai pregătită dpdv profesional, un om mai bun, o iubită mai bună și – evident – o mamă mai bună. Uneori citesc cu setea de a face mai mult, alteori de a înțelege mai mult și alteori de a uita de toate astea și de a mă accepta așa cum sunt. Ce am descoperit este că îmi place să citesc despre lucuri atunci când mi se întâmplă, că se așează altfel informația și că le absorb mai ușor și le aplic mai bine.

Cum spuneam: toate la timpul lor, iar acum e timpul pentru cărți de parenting.

A fost o vreme în care ascultam multe podcasturi și alergam în parcul din Drumul Taberei. Alergarea mi se pare cea mai boring activitate fizică – dar aveam nevoie să mă pregătesc pentru mini maratoane care se mai organizau la birou – așa că îmi trebuia ceva să contrabalanseze sentimentul de sfârșeală mentală pe care îl aveam când pășeam pe aleea parcului. Și am descoperit niște podcasturi geniale, mai ales la NPR (de ex. Ivisibilia). În unul din aceste podcasturi, cineva a vorbit despre cum faptul de a fi părinte, o activitate absolut fireasca, normală și fără niciun fel de așteptări de-a lungul timpului, a devenit acum un verb: parenting. Și cum, odată cu verbificarea (acest cuvânt încă nu există în DEX, l-am inventat eu acum) acestei activități, s-a născut o întreagă industrie care se ocupă cu asta și care, bineînțeles, are o mulțime de ramuri și categorii și adepți și tot ce vine la pachet.

Unul din autorii care scrie, vorbește și activează în zona asta de parenting este Ioana Chicet Macoveiciuc. Citisem deja O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă și am început Miercuri, respirăm pe care nu am putut să o termin (mi se pare că face o treabă mult mai bună cu biografiile decât cu ficțiunea), iar recent am terminat Copilul tău. Părinții tăi. Tu.

Nu știu alții cum sunt, dar eu citesc pentru că am o bănuială că nu prea înțelegem bebelușii. Că am privit copiii ca cetățeni de mâna a doua mulți mulți ani, că multe din acțiunile noastre au avut ca scop propriul confort și că multe din obiceiurile formate au fost de fapt justificări ale mamelor pentru un somn mai bun, o zi mai ușoară și evitarea accidentelor. Ceea ce e de înțeles, pentru că acum 40 de ani, totul se făcea de mână și eventual și cu un soț care cerea și el mai multe decât copiii.

Dar vremurile alea au trecut.

Și pentru vremurile acestea, avem și contextul și ocazia să facem mai bine. Și cărți ca cele ale Ioanei deschid calea pentru acest „mai bine” pe care eu îl caut pentru copilul meu. Nu o să povestesc ce scrie în carte, dar sunt două aspecte foarte importante pentru mine pe care am nevoie să le internalizez și pe care le-am regăsit în carte, din cauza personalității mele și a felului în care am fost crescută: faptul de a fi prezentă cu totul, nu doar fizic, atunci când suntem împreună și faptul de a îi comunica dinainte, de a îi cere voie și de a nu îl forța/lua pe sus să facem chestii. Ca orice defecte/trăsături de caracter, ale mele sunt parțial moștenite/parțial învățate. Acest day dreaming pentru care Alex mă atenționa constant la începutul relației noastre este moștenit de la tata. Mă surprind navigând cu gândurile mele depaaaarte și fiind foarte atrasă de potențialele scenarii care se desfășoară cu viteza luminii în capul meu, în detrimentul momentului prezent. Uneori pentru că mă stresează ceva, alteori pentru că sunt obosită sau plictisită și alteori pentru că pur și simplu mi-a intrat în obicei. Iar acest obicei îmi dau seama că este unul nociv pentru copilul meu, care nu înțelege de ce mami privește în gol când el o caută cu privirea și de ce nu reacționează la ce îi arată el. Iar al doilea, cel de a nu comunica cu el înainte să se întâmple ceva și de a îl surprinde mereu cu masa, cu periuța de dinți, cu picăturile, cu orice… este moștenit pe linie maternă și este ceva ce am văzut la toate femeile dinaintea mea, care nu și-au pus niciodată problema de a cere voie copilului pentru ceva. Ce este de făcut… facem. Punct. Iar cărți cum e cea a Ioanei îți arată foarte rapid și ușor cam cât de prinși suntem în propriile povești și cât de orbi putem fi la realitatea și emoțiile din fața noastră.

Pentru cineva (cum e și Alex) un pic mai evoluat dpdv emoțional, aceste lucruri sunt evidente. Poate sunt mulți părinți care nu au citit nimic și au navigat printre evenimente cu o grație și un succes nebun. Nu e cazul meu. Eu am nevoie să văd, să citesc, să aplic, să testez, să mai citesc un pic. Poate părea o activitate stresantă și greoaie, dar pentru mine nu este, pentru că eu așa sunt construită. De fiecare dată când citesc, în mintea mea începe o rearanjare a tuturor ideilor de până atunci, o reașezare a lor, înțelegerea multor evenimente trecute și idei pentru viitor, momente de A-ha! și multe epifanii și apoi se așează liniștea peste toate. Până o iau iar de la capăt, cu următoarea carte. 😀

Poate că aș fi învățat toate lucrurile astea și singură, până la urmă, cine știe. Dar nu am avut niciodată prea multă răbdare. Aia puțină pe care o am, prefer să o păstrez pentru Amza. În rest, mă grăbesc să învăț tot ce pot, cât mai curând, căci timpul meu e limitat aici, pe pământ.

Cam atât, azi. Mă întorc la cărțile mele.

Pup,
A

De la 0 la 1

Atunci când citesc o carte care nu e ficțiune, simt că îmi e ușor să îl cunosc (un pic) pe cel care o scrie, să îmi dau seama dacă am fi prieteni sau nu, dacă am putea să stăm de vorbă vreodată la o cafea (adică eu să îi pun nenumărate întrebări și să aflu cât mai multe lucruri și ei să nu știe cum să plece mai repede). În unele cazuri, autorii îmi plac din prima, în altele abia la final, însă mai sunt și cărți ca asta, în care autorul mă intimidează de-a dreptul.

Nu știu cât din ce simt eu e proiecția mea (sunt sigură că mai mult decât vreau să cred) și cât este cu adevărat mesajul subliminal al cărții, însă am avut un sentiment continuu de insuficiență și de micime. Probabil pentru că am aflat destul de rapid că Peter Thiel este fondator PayPal și Palantir, prieten cu Elon Musk și alți excentrici geniali și cu studii la Stanford sau poate pentru că subtitlul ei este „note despre startupuri sau cum să construiești viitorul”. În orice caz, am citit-o cu umilința unui om care simte că nu va construi niciodată ceva notabil pentru viitorul omenirii, dar cu frustrarea că tare și-ar dori.

Însă oricât de minusculă mă simt în concediul meu de creștere copil, cu experiență doar ca angajat și fără niciun talent deosebit care să mă ajute să influențez viitorul, tot îmi place să citesc astfel de cărți și să visez cu ochii deschiși la toate oportunitățile pe care le-aș putea fructifica și cât de minunat ar fi să trăiesc o astfel de viață.

Poate că rețeta unei cărți de succes atunci când nu ai neapărat ani de cercetare (atenție! zic cercetare, nu experiență) în spate pe tema despre care scrii este să vii cu o perspectivă cât mai diferită față de cea a majorității. Peter începe cartea cu o întrebare pe care o pune de obicei candidaților la interviuri (știți voi, genul acela de întrebare mișto, care chiar te pune pe gânduri, dar care uneori îi dă autorului ei o iluzie a puterii mai mare decât e cazul) și care sună cam așa: „Ce adevăr important crezi că știi, dar cu care sunt de acord foarte puțini oameni?”

Mi-a plăcut întrebarea. Am stat și m-am gândit oare eu ce aș răspunde și a fost un exercițiu interesant. Cred că mai depinde și unde te afli, de exemplu până de curând în România un răspuns bun ar fi fost că există cu adevărat COVID. :))) Sau că masca te protejează. Însă trecând la lucruri mai serioase, cred că adevărul care mă bântuie pe mine și pe care omenirea încă nu e dispusă să îl accepte este că nu există nicio logică complexă în ceea ce trăim și că nu putem nici învăța prea multe din trecut și nici prevedea foarte bine ce se va întâmpla în viitor. Desigur că asta nu înseamnă că ar trebui să ne culcăm pe o ureche și să lăsăm lucrurile să se întâmple, dar în mod cert cred că ar fi bine să acceptăm că vom avea multe surprize în viața noastră atât personală, cât și în comunitatea, regiunea sau lumea asta mare din care facem toți parte. Mi-ar plăcea să știu – dacă citește cineva gândurile mele pe aici – care e adevărul tău? (Dacă te interesează al lui Peter, îl găsești și pe acesta în carte).

Spuneam că am găsit niște perspective foarte diferite de ceea ce am învățat la școală, în viață, în corporații. În primul rând, schimbarea percepției asupra ideii de monopol, avantajul de a face ultima mutare, căutarea continuă de secrete care să te pună în fruntea domeniului în care activezi. Am găsit și idei pe care le-am tot văzut de-a lungul timpului, mai rare parcă. Însă ce mi-a rămas în cap este faptul că Peter spune despre Malcom Gladwell că în cartea sa Outliers dă prea multă importanță norocului, însă există multe exemple de oameni care au făcut lucruri excepționale de mai multe ori, deci nu e doar despre noroc. Probabil are dreptate, însă eu aș spune că de fapt Gladwell dădea importanță contextului mai degrabă și nu norocului. Norocul era că te-ai născut în California, dar contextul de acolo era cel care te ajuta să ajungi undeva.

În orice caz, genul acesta de carte mă duce cu capul până în nori și apoi ma aduce cu picioarele pe pământ. Cred că e minunat să faci parte dintr-o poveste globală, care schimbă viitorul omenirii și te face să te simți important (UiPath), însă evenimentele care îți rămân în suflet sunt cele care țin de oameni. Poți să lucrezi ani de zile la tehnologii sau roboți din spatele unui ecran, însă în ziua în care vei vedea pe cineva a cărei viața s-a schimbat datorită ție, atunci te vor trece cu adevărat fiori. Și dacă nu ai ocazia să faci asta printr-o idee, tehnologie, companie, medicament sau eu mai știu ce, poți face asta cu puțin, în fiecare zi, pentru cei din jurul tău: familie, prieteni, vecini, comunitate. Rezultatul e același, iar sentimentul este minunat.

Sau asta e părerea mea, pe care sunt – evident – dispusă să mi-o schimb.

Zile pline de idei bune,
A

Călătoriile și COVIDul

În momentul în care scriu asta, am o superbă durere în gât, un pic de febră, nasul congestionat și ochii injectați. Sunt în bucătărie, unde în mod normal aș fi mâncat ceva bun și aș fi savurat poate o cafea, dar pentru că nu am gust și nici miros… ce sens are?! Așa că scriu. Din când în când, îl mai aud pe Amza că strigă MA-MA din living, unde dimineața stă buni cu el și se joacă împreună. Încă o zi obișnuită de vară. Sau not really.

Afară încă nu este teribil de cald, dar mai târziu va fi crunt. E caniculă în sud, unde suntem noi, în perioada asta. De aceea mi-am dorit să petrecem lunile iulie și august în Brașov, să vedem nu doar cum e în vacanță, poate chiar cum ar fi să locuim acolo. Well… that did not go as planned! 😳

Am avut nunți și programări și iar nunți și alte câteva chestii de rezolvat (cum ar fi să ridicăm pașapoartele) și într-un final am plecat vineri, 15 iulie, spre Brașov. Am oprit pe drum, la Bucov, să mă văd cu o prietenă venită din UK și am petrecut acolo vreo 2 ore la timpul prânzului, pe o căldura istovitoare și ascunzându-ne pe la umbră. Am plecat spre Brașov pe la 3, cu gândul că Amza va dormi pe drum și vom ajunge la fix cât să ne cazăm și să ieșim de seară.

Daaar surpriză! Bebe a început să facă febră de pe drum. Mă avertizase tatăl prietenei mele că e foarte cald afară și să am grijă ca Amza să nu facă insolație, dar eu – arogantă și încrezătoare în materialul genetic al copilului și știind că eu nu am făcut insolație niciodată în viața mea – l-am ignorat. Însă pe măsură ce înaintam pe o ruta alternativă față de Valea Prahovei, simțeam cum îi crește temperatura din ce în ce mai tare și cum lucrurile nu sunt bine deloc. Am început să cred că a făcut într-adevăr insolație și nu prea știam la ce să mă aștept. Temperatura, greață, vărsături… cam atât. L-am scos din scaun, am făcut multe opriri, l-am hidratat, l-am alăptat des, i-am dat medicamente din trusa pe care o aveam cu noi să îi scădem febra și am așteptat…

E un sentiment tare ciudat când îi crește temperatura copilului tău. Eu intru așa într-un fel de transă în care la exterior sunt calmă și organizată și încerc să fac tot ce e nevoie să îl îngrijesc, iar la interior urlu. Îmi trec o mie de scenarii prin cap, urmăresc toate semnele posibile și, deși el e mai bine după antitermice, eu tot stau cu sufletul pierit. Sigur că, odată ce treci prin chestiile astea de mai multe ori, nu mai urli la interior de fiecare dată. Dar la început… e oribil!

Aș vrea să spun ce greu și nasol a fost, dar îmi place să văd lucrurile într-o lumină bună, pozitivă. Pentru că mereu se poate și mai rău. În primul rând, faptul că eram cu Alex și nu singură și că amândoi am avut grijă de el. De fiecare dată când se întâmplă așa ceva, mă gândesc la toate mamele singure, care nu au pe nimeni lângă ele sau la cele care au parteneri care în loc să le ajute, le ceartă sau le panichează mai rău. Crunt. Deci am fost recunoscătoare că trec prin asta cu încă cineva. A fost chiar Alex cel care a avut inspirația să luam cazare de a doua zi, așa că odată ajunși în Brașov, ne-am oprit la un hotel de la intrare, pe care l-am găsit eu pe Booking. A fost ideal pentru noaptea petrecută acolo, pentru că avea o cadă mare, cu jacuzzi, pe care am folosit-o să îi scădem febra lui Amza și pentru că am fost izolați și nu am intrat în contact cu nimeni până dimineața. Și asta era important, pentru că ceea ce credeam noi că e insolație, era de fapt… COVID. 😳 Say what?!

Nu ne așteptam deloc la diagnosticul ăsta. Nici prin cap nu ne-a trecut. Dar acum totul are sens.

La primul puseu de febră, am presupus că e insolație pentru că se întâmplase în urma expunerii la căldură. Am reușit să scad temperatura și am așteptat. Însă a urmat al doilea. Și al treilea. Și al patrulea. Deja spre dimineață, nu mai eram sigură că e insolație, mai ales că semăna prea bine cu viroza pe care o făcuserăm în primăvară. Am postat și pe LPB ceva și unele din răspunsuri chiar așa sunau: Aveți grijă că și noi am crezut la fel, dar s-a dovedit a fi COVID. Hmmm…. Pe la 9-10 dimineața, după mai multe recomandări de la prietene și soră-mea, mă gândeam că de data asta nu pot sta 3 zile să văd ce se întâmplă, trebuie să mergem la medic pentru diagnostic. (În primăvară știam că luase viroza de la Alex, acum nu aveam nicio explicație.)

Treaba asta cu mersul la medic este ceva nou pentru mine și complicat de navigat cu un bebe. Toate regulile astea despre când să te duci, cum să apreciezi corect dacă e momentul, cum să eviți camera de gardă dacă nu e cazul, câte zile să stai dacă are febră, etc. te fac să simți că fie vei pica în extrema în care orice febră te trimite la spital ori în cea în care atunci când ajungi e prea târziu. E un dans de echilibristică foarte sensibil, pe care simt că l-am nimerit până acum, dar asta nu e nicio garanție că îl voi nimeri mereu. Plus că auzi tot felul de experiențe și de povești horror legate de mersul la urgențe, de nu îți mai vine să te duci. Însă mereu mă duc încrezătoare că pentru noi lucrurile vor fi bine și că e în puterea mea să le schimb dacă nu sunt, că voi face tot ce e mai bun pentru Amza și asta mă va ajuta să iau și deciziile bune. Și așa a fost: am avut o super experiență cu medicul pediatru de la camera de gardă Regina Maria Brașov, cu o doctoriță foarte competentă Dr. Roxana Ivan și care a intuit corect, a dat tratament pentru tot ce era nevoie, a avut o abordare blândă și ne-a făcut să ne simțim văzuți și protejați, în cazul în care avem nevoie. Nu am mai ajuns la follow-up, pentru că am plecat înapoi la Alexandria de îndată ce am primit rezultatul testului COVID. Însă am fost recunoscătoare că experiența a fost una bună, chiar și cu acest diagnostic neplăcut.

Și acolo s-a terminat vacanța noastră. 24 de ore, majoritatea pe drum, cu un bebe bolnăvior și doi părinți stresați, obosiți, nemâncați. Am ales să ne întoarcem acasă și a fost cea mai bună idee. E ceva foarte ciudat cu natura umană. Înainte să plec, mă și gândeam cu nostalgie la confortul de acasă și ce dor o să îmi fie de cafelele de dimineață de la curte sau de locul nostru de joacă de la pădure sau de spațiul nostru de acasă, deși îmi doresc foarte mult să călătorim, să descoperim lumea împreună. Am fost surprinsă de gândurile astea, dar nu le am acum pentru prima oară. Mereu se rupe ceva în sufletul meu când plec de acasă și revine doar când mă întorc. Și, de cele mai multe ori, acasă înseamnă acasă la mama. Mda. Mama. Ce creatură magică o mai fi și asta?

Cam atât despre peripețiile noastre. Acum stăm acasă, în carantină. Așteptăm cuminți să ne îmbolnăvim toți, pe rând, ca să putem trece prin boală și apoi pleca iar. Suntem înconjurați de familie și prieteni, ne ajută toată lumea, nu avem de ce să ne plângem. Și – cel mai important – Amza a avut doar febră 2 zile, apoi subfebril încă o zi și gata. Yaaay! Noi… nici nu mai contează. Ne revenim noi.

Sănătate și răbdare să avem,
A

1 an de mămicie

Peste câteva zile sărbătoresc 1 an de când sunt mamă. Nu pun la socoteala cele 9 luni de sarcină, pentru că realizez acum că sunt două lucruri total diferite, iar pe mine sarcina m-a pregătit foarte puțin pentru ce a urmat după naștere. Singurul element comun a fost grija pentru copil, dar post partum de un milion de ori mai intensă.

Pe 17 iunie 2021 am născut un băiețel de 3,570kg și 51 de cm, de un roz perfect și cu cel mai frumos plâns pe care l-am auzit. Îi spusesem lui Alex dinainte că plânsul copilului tău ți se pare cel mai înduioșător sunet din lume și chiar așa a fost. Am plâns de fericire când l-am auzit!

L-am avut pe Alex lângă mine și am putut să ne bucurăm de acest moment amândoi, un noroc pe care nu îl mai credeam posibil în contextul pandemiei, în condițiile în care la absolut toate controalele și ecografiile am fost doar singură. Am născut prin cezariana, îngroșând rândurile atâtor femei care – speriate fiind de poveștile mamelor și bunicilor – recurg la cea mai „ușoară” metodă de a naște, deși nu e nimic ușor în legătură cu nașterea, să fim serioși… 🙂 M-am gândit mult la asta, mai ales în primele zile după naștere, dacă am făcut alegerea cea mai bună. Totul era așa greu, dureros și inconfortabil încât mă întrebam constant dacă plătesc pentru neasumarea mea, dacă trișatul ăsta în ceea ce privește nașterea mi-a dat peste cap și primele zile / săptămâni cu Amza. Nici acum nu știu răspunsul, însă simt că am pierdut ceva acolo, nenăscând natural. Din păcate, căpșorul mare al lui Amza a fost contraindicație de naștere naturală de la prima morfologie, așa că nu am avut ce face. Însă mi-ar fi plăcut mult să trăim acel moment… toți trei, când alegea el să vină pe lume.

1 an mai târziu, m-am gândit să las aici pentru mine și poate alte mămici, câteva rânduri despre cum l-am navigat noi.

Nu ești mamă cu adevărat dacă nu ai ceva probleme cu somnul în primul an. Ori al tău ori al copilului or al partenerului ori al tuturor în același timp sau pe rând.

Pentru noi, primul mare șoc a fost lipsa de somn de la începuturi. Uitându-mă în urmă, realizez că Amza dormea bine și destul, dar eu nu mă puteam odihni de stres, panică și excitement, toate în același timp. În primele săptămâni, lipsa de somn a adâncit și mai tare starea de baby blues, așa că am ajuns la terapie chestionând multe din deciziile pe care le luasem și punându-mi multe întrebări la care singurul răspuns evident era unul singur: dacă copilul e bine și e sănătos, totul e OK și la fel aș fi și eu dacă aș reuși să mă odihnesc mai mult și mai bine.

Însă nu mi-a fost ușor, în mare pare mai ales din cauza fricii de SIDS și presiunii ăsteia imense de a culca copilul la el în pătuț. Copil care, în mod natural și firesc, doarme mai fragmentat singur într-un pătuț, are reflex Moro, se trezește des și evident că nu poate adormi singurel la loc. All in all, o rețetă a dezastrului pentru somnul lui… și al întregii familii. Făceam cu rândul noaptea, câte două persoane, ca să mă pot odihni și eu și el. Devenise extrem de obositor și fizic și psihic, așa că am luat prima mea decizie controversată, ca mamă: l-am culcat cu mine în pat. Cred că avea nici două luni când am făcut asta și l-am așezat la arm’s length direct pe pat și am dormit (ca și în sarcină) cu o pernă de gravidă lipită de mine care să mă împiedice să mă mișc peste noapte sau să îl lovesc. A fost perfect, am început să dormim amândoi mult mai bine și să văd luminița de la capătul tunelului. Cu această decizie, au urmat și altele (la fel de controversate): l-am alăptat la orizontală, nu l-am ridicat să dea aerul afară de fiecare dată, am dormit cu el în pat și la somnurile de peste zi… și așa mai departe.

Am citit multe cărți despre parenting, una dintre ele fiind chiar despre somn. Când nu aveam copii, orice metoda de a învăța copilul să facă sau să nu facă anumite lucruri mi se părea OK, până la urmă scopul era să reușești. Am militat întotdeauna pentru drepturile copiilor și îmi dădeam seama cât de prost sunt tratați de adulți, însă sleep trainingul sau potty trainingul sau autodiversificarea sau alte traininguri tot mi se păreau utile și nu vedeam nimic rău în asta. Până s-a născut Amza și mi-am dat seama că multe dintre alegerile în care plânge, suferă sau „învață” copilul sunt făcute ca să nu plângi și suferi tu, ca părinte… Fuck!

E important ca mama să fie bine și înțeleg perfect nevoia de a face anumite lucruri înainte să fie vremea lor dacă pentru tine (ca mamă) e necesar să mănânce singur, să doarmă singur sau orice altceva. Însă abordarea mea a fost să fac ceea ce e mai bine pentru el, la momentul respectiv. Pentru că nu mă grăbesc nicăieri, nu am nimic mai important de făcut și pentru că sunt convinsă că vom trece prin multe perioade și schimbări – corespunzătoare vârstei – pe care le vom gestiona la momentul potrivit.

Mi se pare că ne dorim copii independenți, însă asociem în mod greșit dependența firească de a fi hrănit, spălat și adormit cu aceea emoțională de a avea nevoie de mama toată viața. Sunt două lucruri foarte distincte în mintea mea și îmi e foarte clar că iubirea și grija mea pentru sănătatea lui fizică și nevoile lui de bebeluș nu sunt premizele unei mame sufocante, așa cum nu cred că un bebeluș forțat să fie independent la masă și la somn este în mod obligatoriu un adult independent mai târziu. Multe din traumele și dependențele noastre vin din probleme de atașament, de felul în care am fost înțeleși și „conținuți” de părinți și nu din obiceiuri simple, din viața de zi cu zi.


Așa că, pentru sănătatea fizică și emoțională a familiei noastre, a trebuit să mă ghidez după principii și nu după reguli.

Principiul numărul 1.
Amza e cel mai important și nevoile lui sunt primordiale.

Nu a trebuit să mă gândesc prea mult la asta. Am adus pe lume un copil cu dorința profundă de a îl iubi și de a îl face fericit. De a îi oferi cea mai frumoasă copilărie, din care să crească frumos, să învețe multe și să descopere bucuria de a trăi o viață pe Pământ. Statistic vorbind, șansele de a ne fi născut oricare din noi sunt atât de mici, încât viața oricăruia din noi este un miracol, lăsând la o parte faptul că un copil în sine este o minune. Așadar, mi-a fost clar de la început că – în primii ani – copilul meu va fi auzit, iubit, ascultat și răsfățat atât cât are nevoie și cât îi pot oferi eu. Pentru mine, asta înseamnă să nu îl las să plângă ca să își „dezvolte plămânii”, să nu îl las singurel, să nu fac sleep training, CIO sau alte metode, să doarmă cum îi e lui cel mai bine, să îl alăptez la cerere, să îl alăptez cât are nevoie, etc.

Chiar zilele trecute am văzut primele episoade din „The Letdown” pe Netflix și am fost oripilată. Știu că sunt la modă acum serialele care fac mișto de parenting mistakes, însă unele din momentele din serial erau de neglijență parentală… Am fost tristă gândindu-mă câți copii suferă din cauza faptului că unii părinți romanticizează greșelile și alegerile pe care le fac, din cauza oboselii (și înțeleg asta), dar de multe ori pur și simplu a faptului că nu acceptă că viața lor s-a schimbat.

Principiul numărul 2.
Viața mea s-a schimbat și eu sunt OK cu asta.

Vacanțe, nunți, botezuri, reuniuni, cumpărături, terase, concerte, filme, piese de teatru și multe altele au devenit nice to have. Sau ceva ce în mod cert se va întâmpla cândva în viitor, când va veni momentul. Din păcate, am simțit uneori că presiunea cea mai mare vine chiar de la cei apropiați, care – la fel ca în cazurile în care o persoană e alcoolică sau obeză și o îndeamnă să ia și el/ea o gură că nu îi face rău – așa m-au îndemnat și pe mine să îl las singur o noapte cu bunica sau să îl înțarc odată, că nu se întâmplă nimic, nu îi fac niciun rău. Sau să plec singură în concediu sau să fac Revelionul fără el și altele. Copilul meu doarme cu mine și tatăl lui de multe luni și cu toate astea, tot nu readoarme noaptea fără mine. Așa că fie sunt cu el în pat de la 8-9-10 seara… fie îl iau după mine oriunde mă duc. Peste noapte, încă se mai trezește și are nevoie de mine să îl readorm. Așa că orice a însemnat ieșire după 8/9 seara în acest an… pentru mine a fost imposibil. Și probabil va mai dura ceva aceasta perioadă. Iar eu sunt OK cu asta. Sunt absolut OK să ratez 2-3 ani de evenimente și să-mi schimb programul, sunt OK să plec mai devreme de la o nuntă sau să nu ajung la teatru sau la film sau să mă duc la terasă doar ziua sau sa nu rămân la bar, seara, în concediu.

Am făcut copil la 36 de ani, adică am avut cam 20 de ani de fun înainte să îl fac… mi se pare arhi suficient și… sincer… nici nu mi-e dor de asta. E o pauză binevenită. Plus că, atunci când chiar se vor întâmpla toate lucrurile de care îmi e dor, le voi aprecia de o mie de ori mai mult. Iar asta pentru mine înseamnă o viață trăită conștient.

Principiul numărul 3.
Fac ceva doar când mă simt eu confortabilă cu alegerea.

Când ai un copil, sunt multe evenimente care se întâmplă fără să fii neapărat pregătită: primul vaccin, prima plimbare cu mașina, în scoică, prima plimbare cu căruciorul, prima vizită a rudelor, prima băiță, etc. Au venit peste mine toate aceste momente și a trebuit să le navighez cum am putut mai bine, nu am avut de ales și e firesc să fie așa.

Însă sunt multe altele care au fost absolut în puterea mea: prima vacanță, prima ședință foto, prima vizită în parc, prima ocazie de socializare, prima ieșire în oraș și multe altele. La început, am crezut că trebuie să le fac pe toate și că faptul de a refuza ceva sau de a amâna arată despre mine că nu sunt o mamă pregătită, destul de bună și curajoasă pentru el. Mi-am dat seama foarte repede că da, există multe situații pentru care nu sunt pregătită și nu am curaj, că e OK să fiu așa și că – dacă e ceva ce pot evita – e OK să o fac și să aștept momentul la care sunt eu gata. Mi-a fost greu să refuz invitații și propuneri, însă am făcut-o. În schimb, când într-un final am ales să fac ceva, faptul că am fost pregătită și asumată m-a ajutat foarte mult, pentru că am acceptat și îmbrățișat orice s-a întâmplat după, fie că a fost o viroză, o criză de plâns sau nopți de nesomn.


În concluzie, ne pregătim acum pentru aniversarea de 1 an și nici nu știu cum a trecut timpul. În mod cert, jobul acesta de mamă este unul pe care îl înveți și pe care îl mulezi după personalitatea ta. Este nerealist să te aștepți să fii o mamă bună din prima zi, să ai instincte și să știi exact ce funcționează la copilul tău pe care încă nu îl cunoști. Însă în mod cert te cunoști pe tine suficient cât să îți dai seama ce va funcționa la voi și ce nu, care sunt calitățile și defectele tale, unde ai de lucrat și unde strălucești!

Și asta este tot ce poți cere de la tine… 🙂

LOVE,
A

Netflix & feel

Cine mă cunoaște, știe că eu și media & gadgets avem o relație tumultuoasă. Adică atunci când ne e bine, ne e foarte bine și … când nu… stau fără TV ani de zile. Însă recunosc că printre lucrurile care îmi plac, Netflix & chill este în top. Un film bun, un documentar interesant, un reality show nou, comfort food și poate un pahar de vin (mai rar acum că alăptez) și sunt BINE. Foarte bine. 😉😁

Ultimii 2 ani au fost un pic de rollercoaster pentru noi. Ca și cum nu era de-ajuns că avem un bebeluș, am trecut și printr-o pandemie și un război la granițele tării. Gânduri care până atunci erau doar niște discuții la un pahar au devenit frământări de zi cu zi: unde locuim, unde muncim, cum muncim, unde îl ducem pe Amza la grădiniță, ce fel de educație îi oferim, cum (con)viețuim toți 3, mai facem un copil sau nu… basically, cum vrem să fie viața asta a noastră acum că nimic nu mai e cum știam?

Inevitabil, am vorbit despre plecarea din țară. De multe ori. Doar că noi avem familiile aici de care suntem foarte apropiați, așa că nu ne vedem (deocamdată) să plecăm de tot. Dar am vrea să explorăm un pic. În ideea asta, am pus pe foaie mai multe țări, zone, culturi… și altele le-am lăsat deoparte pentru când vom avea suficienți bani sau Amza va fi mai mare sau vom avea altă dinamică. Se conturase cumva ideea că ne-ar plăcea Europa să fim aproape, că preferăm un stil de viață mai… relaxat, însă eu eram deschisă și către alte locuri, culturi, experiențe. Asta până când m-am apucat de Love Is Blind.

Am urmărit, pe rând, Love is Blind – Brasil, US, Japan. Am început dintr-o întâmplare cu cel din Brazilia și mi-a plăcut mult. Am rezonat cu felul lor de a fi, de a vorbi, cu pasiunea lor de a își trăi viața, cu asumarea pe care o au, mi-am clătit ochii cu diversitatea corpurilor, culorilor, emoțiilor, personalităților și alegerilor. Deși un pic sceptică la ce înseamnă cu adevărat să te îndrăgostești și cât din ce trăiau ei era de fapt infatuare și contextul în care s-au cunoscut, cred că până la urmă, cu un pic de noroc și deschidere, poți ajunge să îți găsești partenerul chiar și așa. Însă ceea ce m-a fascinat la show nu au fost poveștile de dragoste, ci felul lor de a trăi, de a se exprima, de a comunica. Nu știam mare lucru despre Brazilia, dar am descoperit o țară și o cultură similară cu a noastră, care are la bază relațiile cu familia și prietenii și pune accent pe emoții, sentimente și trăiri mai degrabă decât pe peer pressure sau alte forțe externe. Feminista din mine s-a bucurat și pentru asumarea cu care femeile arată, se poartă, se îmbracă și se străduiesc să trăiască o viață bună. Probabil că sunt și aspecte negative pe care nu le văd acum, dar cred că am intuit bine că țările latino ni se potrivesc și am putea să trăim în ele.

Love Is Blind Brasil

Da pentru Brazilia.

La polul opus, ultima serie pe care am văzut-o a fost Love Is Blind Japan. Îi apreciez pe japonezi pentru tot ceea ce sunt și ce au reușit să facă în lumea asta, dar mi-am dat seama – fără dubii – că nu aș putea vreodată să mă integrez acolo. Deși până la final „m-am îndrăgostit” și eu de cuplurile care au rămas, întreg sezonul am trăit cu această senzație de tristețe, mai degrabă decât de excitement. Căutarea partenerului, luna de miere, trăitul împreună, discuțiile, întâlnirile cu părinții… toate s-au întâmplat sub o înșiruire de zâmbete forțate, mulțumescuri dese și tăceri apăsătoare, iar în rarele ocazii când reușeau să își spună ceea ce simt, era prea puțin și… prea târziu. Dacă nu m-ar fi interesat aspectul acesta cultural, renunțam de mult. A fost greu de urmărit, efectiv simțeam că mă doare pe mine sufletul pentru ei. Mi s-a părut că japonezii pun accent pe tot ceea ce eu nu: respectul exagerat pentru părinți, vârstă, autoritate, dorința de a fi pe placul celorlalți, credința că munca e pe primul loc și ascunderea sentimentelor și gândurilor pentru a nu supăra, dezamăgi sau întrista pe cineva. Unele persoane aveau chiar un vibe de adolescenți, cu toate că erau oameni în toată firea, dar pur și simplu păreau că nu se cunosc prea bine nici pe ei, nici pe cei din jur și că nu vor să își asume viața pe care o trăiesc sau o relație.

Love Is Blind Japan

Nu pentru Japonia.

Iar între ele, am văzut Love Is Blind US – 2 sezoane. Și am înțeles de ce e simplu, dar nu ușor să trăiești în America. Americanii au fost la mijloc. Și ei extrem de diverși și sentimentali, totuși mult mai practici. Americanii apreciază mult statutul social, lucrurile pe care le au în comun și aparențele. Nu își pot imagina viitorul cu persoane care nu sunt pe același nivel cu ei și, de multe ori, felul în care comunică este în același timp și dureros și mascat. Și neasumat, aș spune. E bun acest egoism al americanilor de a se cunoaște, înțelege și aprecia pe sine, însă e dăunător atunci când – în plus față de presiunile personale – mai adaugă și presiunile sociale asupra unui partener. A fost interesant de observat cum îi influențau aceste lucruri, cum ei nu le vedeau și aveau reacții exagerate orientate asupra unui partener care nu avea cum să simtă aceeași presiune, venind dintr-o cultură sau background diferit. Dacă accepți acest stil de viață, e simplu de trăit în America. Dar dacă îți dorești relații mai profunde, o comunitate și diversitate, aș presupune că nu e ușor deloc.

Tot nu și pentru US.

Love Is Blind US

Un sigur element a fost similar peste tot. Cuplurile care au reușit au fost cele în care partenerii erau la fel de atenți la sentimentele celuilalt cum erau la propriile emoții, poate chiar mai mult. Unele din poveștile de iubire au fost adevărate lecții despre ce înseamnă să fii deschis, dornic și dispus să construiești o relație cu cineva și să îți asumi toate schimbările care vin odată cu asta. Concluzia mea a fost că renunțarea la mândrie și la presiunile exterioare pe care le proiectăm în interiorul relației ne face mult mai fericiți.

Paradoxul alegerilor mă chinuia de ceva vreme. A început cu canalele TV și s-a infiltrat ușor-ușor în fiecare aspect al vieții mele: haine, pantofi, cursuri, cărți, terase, restaurante, petreceri, vacanțe… și mai nou, orașe, țări. Așa că am avut un sentiment de eliberare atunci când am realizat că, totuși, the world is not our oyster. Când termin de citit cartea pe care am început-o recent, o voi citi și pe asta. E o muncă titanică de cunoaștere pe care am început-o prea târziu, dar pe care e musai să o fac, dacă vreau să fiu împăcată cu deciziile mele.

Noroc că partea cu dragostea am rezolvat-o. Este – cu adevărat – cea mai importantă alegere din viața cuiva și mă bucur în fiecare zi că eu și Alex ne-am găsit, este MI-NU-NAT!

Love love love,
A

Tu în ce bulă (tră)ești?

După o perioadă de pauză, am reînceput să citesc. Ceva lejer, dar de actualitate și foarte important, despre diferențele culturale. Îmi plac cărțile de business pentru că au informații care se duc dincolo de scopul lor evident, acela de a te ajuta să ai succes în viața profesională. De cele mai multe ori, mă ajută să văd lumea cu alți ochi și să aplic și în viața de zi cu zi ceea ce e important din ele.

Când am început să lucrez, acum o mie de ani (adică 17+), nu aveam idee că există atâtea concepte, culturi, trenduri, programe, procese în câmpul ăsta al muncii. Focusul era pe mine, pe ce puteam eu să fac, să livrez, să învăț și să demonstrez. E firesc să fie așa, dealtfel în perioada 20-30 de ani e un mare push acolo pentru a ne demonstra valoarea. Am început să lucrez ca secretară de emisie în radio (Pro Fm/InfoPro), brand românesc, înconjurată de români și cu un leadership tot românesc la vremea aceea. A fost ce aveam nevoie și a fost un început drăguț, cu mulți colegi (majoritatea români), cu care mai sunt prietenă și acum pe Facebook și care au fost primul meu contact cu ce înseamnă company culture. Din poziția mea umilă, nu aveam acces la prea multe informații, însă auzeam ici și colo discuții despre șefi, colegi sau inițiative. Atmosfera era un amalgam de tensiune, distracție și mult mișto (tipic românesc). În mare însă, ceea ce e valabil acum în media, era valabil și atunci: mereu e nevoie de ceva nou, șocant și exclusiv pentru a câștiga și păstra audiența. Iar lumea media – în mod special – e nemiloasă cu cei care nu livrează.

Nu am rezistat prea mult în rolul meu de secretară și am căutat altceva. Am găsit un job de customer support într-o companie cu fondatori danezi. Plecată din Alexandria, în care cea mai străină persoană pe care o știam era un prieten bulgar de-al tatălui meu căruia i se zicea… Bulgaru’ 😅, să cunosc și să lucrez cu danezi mi se părea ceva… nemaipomenit. Nu știu dacă așa suntem noi, românii, fascinați de străinătate, dar eu sigur eram. Chiar am citit recent pe Facebook o postare a unei tipe care spunea că nu prea a găsit alte naționalități atât de dornice de emigrare cum sunt românii, pentru că prea ne gândim tot timpul la asta. Cred că are dreptate, pentru că eu fix așa am crescut… cu ideea asta repetată la nesfârșit că afară e mai bine. Mereu se vorbea despre o rudă, un prieten, o cunoștință care plecaseră în America, Germania, Elveția, avuseseră succes acolo și lăsaseră România în urmă, cu toate problemele ei. Așadar, când am descoperit danezii, britanicii, americanii și alte naționalități, da – mi s-a confirmat ceea ce gândeam – că alții o duc mai bine (și sunt mai ceva) ca noi.

Sau poate nu neapărat?

The Culture Map – Erin Meyer

În timp ce citeam cartea, m-am întrebat încontinuu unde ne situăm noi, românii. Deoarece cartea nu pune România pe niciunul din graficele prezentate, a trebuit să analizez de fiecare dată și să văd unde ne situăm. Și a fost foarte greu, pentru că am realizat, cu fiecare capitol, că suntem un amalgam de alte culturi: când aproape de Americi, când de europeni, chiar și de asiatici uneori. Mai mult decât atât, mi-am dat seama că locul în care mă poziționez eu poate fi foarte diferit de locul în care s-ar poziționa alți prieteni sau colegi, la fel de români și (poate chiar) corporatiști ca mine. Pentru că, oricât de diferiți ni se pare că suntem față de alte popoare, suntem la fel de diferiți chiar și între noi.

Recent am avut o discuție cu o prietenă despre americani și am regăsit multe din criticile pe care li le aduce descrise în carte ca fiind esența culturii lor. Adică nu erau văzute ca niște defecte, ci mai degrabă ca pe niște atribute câștigate în timp care au dus la un anumit comportament, pentru ei extrem de firesc și de înțeles, iar pentru noi ciudat sau fals sau supărător. Inclusiv între familiile noastre, a mea și a lui Alex, avem diferențe foarte mari. Și chiar în familia din care vin eu, suntem atât de diferiți încât vară-mea primară se simte extraterestră când vorbește cu mine și cu soră-mea.

Așadar, stau și mă gândesc, cât mai e Românie în mine, cât corporație, cât personal development și cât sunt eu? De ce mă simt uneori mai aproape de alte culturi decât de a mea sau de ce rezonez mai tare cu o corporație decât cu cei din orașul în care m-am născut sau din țara în care locuiesc? Sau din propria mea familie?

Unul din lucrurile care îmi vin în minte este că poate nu suntem făcuți să trăim într-o lume atât de mare. Mereu se vorbește de faptul că fiecare din noi trăim într-o bulă și asta nu e deloc bine. Dar eu cred că este natural și chiar necesar să fie așa. Globalizarea a făcut să avem acces la multe informații, locuri, culturi, oameni și experiențe noi, însă toate acestea pot fi copleșitoare pentru o persoană și în mod cert nu fac nevoia de a aparține unui trib să dispară. Ea doar se transformă. Și dacă acasă nu te mai simți bine… cauți în altă parte, un alt trib. Cu cât accesul la informație este mai mare, cu atât schimbările prin care trecem sunt mai rapide, mai intense și mai disruptive. Iar asta te poate destabiliza foarte tare. Și atunci apar micile bule, în funcție de posibilitățile fiecăruia. Poate un grup pe Facebook, poate o companie, poate un alt oraș, o altă țară, orice numai să nu ne mai simțim străini și levitând haotic prin propria viață. Să nu mai simțim că valorile și dorințele și țelurile noastre actuale sunt incompatibile cu ale celor din jur și că în fiecare zi trebuie să luptăm nu doar cu noi înșine, chiar cu societatea în care trăim.

Trăim mereu într-o bulă, doar că bula se schimbă.

Sau poate așa sunt eu. Poate doar eu fac asta. Caut cu disperare viața aia perfectă în care toate valorile mele sunt aliniate cu tot ce trăiesc. În care orașul în care locuiesc, compania la care lucrez, școala la care îmi duc copilul, oamenii cu care vorbesc în fiecare zi, instituțiile statului și firele de iarbă sunt aliniate perfect cu valorile mele. Și în timp ce scriu asta, îmi dau seama ce așteptări utopice și de-a dreptul idioate am. Și cum e foarte posibil să ratez prezentul căutând perfecțiunea și să mor crezând până în ultima clipă că nu am găsit ce căutam… și că se putea și mai bine.

Mi-a luat mult să încep să înțeleg oamenii pentru suma experiențelor pe care le-au trăit, să descopăr cine sunt ei și să încerc să construiesc împreună cu ei din punctul în care ne aflăm la momentul respectiv. Poate că triggerul a fost că am început târziu să mă cunosc și să mă accept pe mine sau poate pur și simplu mi-a luat mai mult să cresc. Diferențele culturale, de valori, de principii sunt la fel ca privilegiile -> nu se conștientizează. În toate companiile în care am lucrat, faptul că cineva era prea zâmbitor sau prea răbdător sau prea arogant erau pentru mine mereu o trăsătură de personalitate și nu de cultură, de educație sau de context. Acum realizez că m-aș fi scutit de mult consum de energie dacă luam în calcul și cultura din care fac parte și setam așteptările corect de la bun început. Însă simt că – ușor, ușor – am reușit să fac asta și abia aștept să am ocazia să o și aplic, mai bine, pe viitor.

Oricum ar fi, realizez că există multă pace, liniște și armonie atunci când îi vezi și accepți total pe ceilalți, așa cum sunt. Acum mai rămâne doar să găsesc resursele să mă văd și să mă accept și pe mine… 😀

Love,
A