Ianuarie, luni.

O săptămână mai târziu, revin cu un articol simplu pe care îl încep fără nicio temă. Aproape că fac un exercițiu de freeflow aici de fiecare dată, deși nu așa am gândit conceptul blogului la început. Însă cred că unele lucruri trebuie să le și testăm, pentru că ele sună bine în teorie, dar în practică s-ar putea să ne lovim de niște chestii care să ne facă să ne răzgândim.

Cum ar fi cele 10 chestii pe care le-am învățat de când am început acest blog:

  1. Să scrii cu diacritice este greu, dar este frumos. Acum aproape că nu îmi mai vine să pocesc limba română și când scriu mailuri la birou.
  2. Nu pot face asta în fiecare zi și nu pentru că nu aș avea ce scrie, dar pentru că îmi place ca ceea ce scriu să fie interesant, să aiba substanță, să fie ceva ce mie însămi mi-ar plăcea să citesc undeva.
  3. Orice articol pe care îl scriu ar trebui să aibă minim 2,3 zile de research și alte 2,3 zile de încercări și retușări. Și ar trebui să îl dau – măcar pentru început – cuiva să îl revizuiască.
  4. Faptul că nu citește nimeni pe-aici este o ușurare și este un lucru la care nu mă gândesc aproape deloc. Cred că aș fi mai stresată dacă aș ști că totuși citește cineva. 🙂
  5. Nu pot citi cărțile în ritmul în care mi-am propus să scriu despre ele (săptămânal).
  6. Când scriu am nevoie de liniște și orice sentiment, muzică sau activitate din jurul meu mă bruiază sau mă scot din ritm… și mă transpun în altul.
  7. Să scrii orice este ușor, să scrii ceva interesant este aproape imposibil.
  8. Să speri că vei scrie ceva interesant înseamnă să îți facă plăcere să scrii toată viața fără să ceri nimic în schimb.
  9. Să nu ceri nimic în schimb înseamnă să dai tot, fără să te uiți în urmă.
  10. Să nu mă mai tot uit în urmă. 

🙂 A fost un pic de efort pe final să-mi iasă și ceva emoțional din povestea asta, sper că am reușit.

Spor și pace,

Andreea

Anunțuri

Filme, cărți, gătit și IKEA

În mare, așa mi-am petrecut al doilea week-end din luna ianuarie. 🙂

IKEA este preferatul meu pentru shopping, recunosc. Îmi rămăseseră pe listă niște tablouri și o lampă de luat și am fugit să termin cu ele. 🙂 Anul trecut, prin septembrie, am făcut o renovare parțială a apartamentului. Am decis să fie parțială pentru că nu am avut curaj (și nici resurse) să fac una totală și pentru că nu cred că voi mai petrece următorii 10 ani aici (deși nu mi-am făcut un plan în legătură cu asta) și nu voiam să investesc în el dincolo de valoarea (deja scăzută) pe care aș obține-o dacă l-aș vinde.

Dacă aș vrea să fiu foarte critică, aș spune că acum e o combinație de vechi cu nou și că pe alocuri pare struțo-camilă. Dar o sa fiu pozitivă și o să spun că într-un final avem un apartament care ne reprezintă și sunt tare bucuroasă că ieri (aproape) am încheiat cu tot. Mai am de printat si pus niște poze de vacanță pe peretele de deasupra capului, din dormitor, și gata! Done! 

Experiența noastră cu renovarea apartamentului a fost una de începători, pe care am tratat-o cu mare amuzament și drag. În primul rând pentru că Alex este un foarte bun partener și ne-am înțeles foarte bine și în al doilea rând pentru că nu am pus foarte multă presiune pe rezultat, lăsând să se întâmple chestii pe care nu le-am prevăzut și nu le puteam controla. Era important să facem spațiul să se simtă al nostru, să punem în el culoare sau să îl eliberăm de tot ceea ce nu ne era util, era prea vechi sau pur și simplu nu mai făcea parte din viața noastră. De asemenea, am profitat de o bormașină și de IKEA să facem și mici hacks pentru a folosi spațiul mic pe care îl avem la maxim.

Ce am făcut week-endul ăsta (finalizarea peretelui colorat cu tablourile) găsiți mai jos. Ambele poze sunt din living, colțuri diferite.

Cât despre filme, cărți și mâncare, am văzut Brave (daaaa, sunt înnebunită dupa un desen animat bun), citesc în continuare Creativity și am gătit ciorbă deasă cu legume și orez, vinete eventual parmigiana și cotlet de porc cu mere și ceapă caramelizată. Yum Yum. 🙂

Săptămână faină,

Andreea

Ție îți place să călătorești?

Mie în general, da.

Însă am început anul 2018 în forță la job și nu numai, așa că nu reușesc să mă bucur de călătoria pe care o fac azi, pentru că știu că am foarte multe de făcut în rest. Jurnalul a fost întotdeauna un loc bun în care să mă conectez înapoi cu mine și asta este ceea ce încerc să fac și acum.

Sunt în aeroport acum, așteptând îmbarcarea spre Birmingham. Călătoresc acolo pentru doar 2 zile, în încercarea mea de a-i convinge pe cei de la SDI să ne acorde premiul de BEST MEDIUM SERVICE DESK pentru SDI IT SERVICE & SUPPORT AWARDS.

Mi-am propus să nu vizitez nimic acolo, dar pe măsură ce scriu aceste rânduri îmi dau seama că mi-ar plăcea totuși să ma plimb un pic pe străzile orașului încercând să le descopăr. O să caut câteva locuri de văzut și o să profit de prima jumătate a zilei de mâine, până la urma repetarea prezentării o pot face de oriunde..

Poate o să și scriu un articol dintr-un loc plin de povești.

PS: Pe avion mi-am luat creativity să citesc, căci îmi e tare dragă și o să revin curând și cu un review. Până atunci, o miercuri plină de zâmbete să avem.

Cu drag,

Andreea

Iarnă de București

Week-endul acesta este inimaginabil de cald pentru luna în care suntem. Temperaturi de 13-14 grade, cer senin, lume multă în parcuri, pe la terase sau fugită la munte. Noi (eu și Alex) am ales să petrecem timpul acasă, gătind, citind, văzând filme. Am ieșit puțin pe-afară, el la o cafea, eu pe iarbă în parc să citesc, dar mai ales am avut primele noastre zile consecutive la alergat, în parc. Ce-i drept, nici nu ai cum să reziști la vremea asta să nu ieși din casă.

Am avut poate cea mai călduroasă iarnă din ultimii ani și deja pare că ieșim din ea. Sunt sigură că ne așteaptă niște zăpezi cât de curând, dar îmi e greu să cred că vor avea forța și durata de altă dată. Este trist pentru noi românii să petrecem sărbătorile fără zăpadă și mai ales pentru copii, care așteaptă cu drag să vină vacanța, colindatul, moșul și Revelionul înconjurați de munți de zăpadă și distracție cât cuprinde. Sau cel puțin așa presupun eu. 🙂

Iarna în București este diferită față de iarna în orasele mici. Acasă la mine, în Alexandria, iarna înseamnă timp petrecut în casă, cu familia, colindători, cozonac și sentiment de sărbătoare. Și pentru că Bucureștiul este un oraș de provinciali, el parcă se golește în perioada sărbătorilor: oamenii fie pleaca „la țară” fie la mall. Dacă ai un spirit tipic americănesc, simți într-adevăr un vibe și în mall-uri cu atâta muzică de Crăciun și oameni forfotind pentru cel mai bun cadou, însă atunci cand te întorci spre casă, el dispare dacă nu e întreținut de altceva. Se prea poate să fie doar impresia mea, căci m-am tot întors mereu acasă de sărbători și rareori m-am pregătit în vreun fel aici. Mi-ar plăcea să aflu și păreri diferite, dar nu e cazul acum că nu citește nimeni ce scriu eu pe-aici. :))

Sunt curioasă ce înseamnă sentimentul de sărbătoare pentru fiecare. Pentru mine înseamnă într-o mare măsură ca vremea de afară să se sincronizeze cu ziua din calendar. Apoi, înseamnă să fiu alături de familie, să uit de griji, stres și proiecte și să-mi uit telefonul undeva prin casă. Mai înseamnă mâncare tradițională și decorațiuni (dacă e cazul), mici revederi la cafea cu oameni pe care nu i-am mai văzut de mult timp și ieșit la plimbare pe jos. Înseamnă discuții interminabile despre alegeri în viață, amintiri haioase și jocuri de tot felul. Înseamnă relaxare. Foarte diferit de sentimentul de vacanță, care înseamnă curiozitate, cunoaștere, descoperire, reflecție, căutare. Și, dacă sunt norocoasă, schimbare.

Dar acum deja e ianuarie, sărbătorile sunt departe și mai e ceva până la vacanță, așa că o să intru în dulcea rutină care – deși criminală daca nu are un scop – e al naibii de bună atunci când știi unde vrei să ajungi.

Pace și iubire,

Andreea

filme și salată boeuf / timp sau energie?

Dacă îmi spune cineva că nu a făcut asta azi, îi dau un premiu. Evident, premiul va fi un platou de salată boeuf făcută de mama, pe care nu cred că reușesc să o termin săptămâna asta. 🙂 Cel mai probabil va ajunge la birou, împreună cu alte preparate rămase neatinse în perioada ce a trecut, căci toți știm cât de mult îi place românului să se supra-pregătească de sărbători. Chiar mă gândeam că ar fi o idee bună să le dau un email tuturor să aducă la birou tot ce a rămas neatins și să facem un fel de „revelion al chelnerilor”, doar că îl numim revelion al IT-iștilor și îl condimentăm cu preparate din toate colțurile țării, pe care le împărțim între noi.

Dar destul cu planurile. Să revenim la ziua de azi. Așa cum spuneam ieri, încerc să trăiesc și să mă focusez pe fiecare zi în parte. Azi a fost despre un pic de yoga, meditație anti-anxietate, mâncare, filme, filme și iar filme și apoi iar mâncare. Este minunat cât de interesante poți găsi filmele atunci când nu ai așteptări. Printre cele pe care le-am văzut, s-a numărat și Okjao dramă (spun ei, eu zic că avea și pasaje comice sau satirice pe alocuri) interesantă despre legătura dintre o fetiță și un super-porcușor. Spun intersantă pentru că în mine a trezit niște gânduri legate de industria alimentară și lupta care se duce în mintea mea legată de consumul de carne și cât de etic și corect este acest obicei.

Cred că există motive istorice pentru care a fost o idee foarte bună și poate că greșeala pe care o facem toți este că încercăm să justificăm asta uitându-ne în urmă și nu înainte. Este adevărat, ne-a ajutat să evoluăm, să depășim alte specii, să trăim în orice colț al lumii și să supraviețuim în vreme de calamități naturale sau războaie crunte, însă oare se mai pune problema de aceste lucruri încă? Oare nu am găsit mii de alimente, textile, energie și tehnologii care ne pot ajuta la fel de mult acum, toate acestea făcând consumul de carne să pară o brutalitate mai degrabă decât o necesitate? Sunt întrebări pe care mi le pun din când în când… fără să fi ajuns la vreo concluzie încă, probabil pentru că mare parte din concluzia mea este justificată și de obiceiurile mele, pe care încă nu mi le-am schimbat.

Postam în data de 22 noiembrie o poză cu David și Goliat – cartea primită în dar la The Vast&The Curious. Am terminat-o de citit recent și mi-a plăcut tare mult. Deși mă așteptam să aibă multe pasaje repetitive și emoționale, are de fapt multă statistică și povești interesante care demonstrează (poate) ceea ce încep eu să bănuiesc despre consumul de carne: că intrăm într-o perioada în care cu cât consumăm mai multă, cu atât e mai rău. Gladwell spune că există un U inversat pentru orice proces și că la capetele acestuia se află fie prea puțin din ceva, fie prea mult din ceva, ambele variante fiind nocive pentru proces/populație/ce vreți voi. Echilibrul pare să fie soluția aici, însă cred că este tare greu să găsești echilibru în ceva ce este răspândit în toată lumea și necontrolat global de nimeni și nimic. Sau poate controlat, dar nu în sensul bun. 🙂

Acest U inversat mă duce cu gândul și la ceea ce facem în fiecare zi și cum e bine să dozăm ziua cu câte puțin din toate. Și am citit o carte fix pe tema asta, care mi-a plăcut foarte tare, se numește The Power of Full Engagement și mi-a fost recomandată de un fost coleg, care acum face niște chestii super faine și exciting la noul angajator, pe partea de leadership. Ce mi-a plăcut cel mai mult la carte este mesajul ei de a gândi în energie și nu în timp. Timpul este oricum irelevant, el oricum trece și nu te ajută și nici nu te încurcă în mod deosebit. Însă felul în care îți trăiești experiențele, îți dozezi energia și te simți în fiecare zi poate face diferența dintre o viață trăită frumos și una trăită (punct).

Gata, destul, mă întorc la filme. Ultimul pe ziua de azi, promit. 😀

Love,

Andreea

 

la mulți ani

2018. Te culci cu multe vise și speranțe și te trezești copleșit de ceea ce ți-ai propus. Sau asta mi se întâmplă doar mie? 🙂

Mă apasă cercul vicios și mai nou și foarte prezent în viața noastră a tuturor de a ne face planuri, rezoluții și gânduri care mai de care mai ambițioase pentru noul an. Nici măcar nu mai contează dacă sunt sau nu în acord cu ceea ce ne dorim deep inside, pentru că ideea în sine de a ți le stabili a devenit mai puternică decât ceea ce obții în urma lor.

Mă lupt cu mine să nu pic în capcana planurilor, a țelurilor mărețe sau a deadline-urilor prea ambițioase. De fapt, am un plan secret și – dacă îmi iese ăsta – nu mă mai interesează nimic altceva. Eu nu știu să țin secrete, așa că o să mărturisesc că planul meu este să trăiesc conștientă fiecare zi. Centrată, atentă, responsabilă. Pur și simplu. Pentru că, independent de ce s-a întâmplat în 2017 și ce va veni in 2018, singurul moment pe care îl trăiesc este cel prezent. Da, știu, sună utopic, sună a film prost, dar asta îmi doresc. Cel mai bine m-am simțit întotdeauna când eram centrată pe momentul prezent, pe mine, pe ce îmi place, ce îmi doresc să fac.

Deci planul meu pentru 2018 este ziua de azi. Cum o încep, ce fac în ea, cum o continui, cum o inchei? Ziua de azi și atât. Mâine, mai vedem. O nouă zi, o nouă stare de spirit, o nouă provocare. Dar nu are sens să mă gândesc la ziua de mâine, când mai am atâtea ore din ziua de azi. Să trăiți, să trăim!

traiti-pintea-620x387.jpg

Dragoste și pace în suflete,

Andreea