Deși nu am mare lucru de făcut (look at me minimizing the job of being a new mom), tot nu reușesc să scriu pe blog cu consecvență. Cartea asta am citit-o într-o zi, undeva prin august și nu am apucat nici acum să scriu despre ea. Și între timp am citit-o și pe asta, zilele trecute.
Le pun aici împreună pentru că amândouă sunt despre călătorii. Prima se întâmplă în zilele noastre și este despre călătoria (spre sine) pe apă a unei femei, spre Marea Caraibilor (și povestea de dragoste dintre ea și partenerul de drum), iar a doua undeva prin anii 1800, în America și este despre călătoria unui emigrant din Suedia în căutarea fratelui lui, prin vestul sălbatic, în cea mai mare parte de unul singur.
Mi-au plăcut mult amândouă cărțile, din motive diferite. În prima am apreciat detaliile despre bărci, navigație, oamenii și culturile întâlnite în drumul lor, iar povestea de dragoste a fost drăguț inserată, deși au fost câteva pasaje care erau prea siropoase pentru gustul meu și parcă luau din frumusețea cărții (cred că există tendința asta la scriitorii americani – Trish Doller – să facă totul prea cheesy, ca și în filme). Dar mi-a plăcut tare această viață nomadă, fără grija zilei de mâine, doar cu grija următoarei destinații și cu dorința de a explora, cunoaște oameni noi și de a te cunoaște mai bine pe tine. Mereu am spus că aș fi putut să trăiesc mai multe feluri de vieți și asta e cu siguranță una din ele… deși pare că e tare grea.
Cât de grea… am simțit mai degrabă în cartea lui Hernan Diaz. O minunăție de carte, pe care am descoperit-o căutând deals pe Kindle, scrisă de un autor finalist la premiile Pulizter și care toarnă în acest roman toată iubirea și dorința lui de a scrie o carte western bună, reușind astfel să creeze o poveste dramatică și foarte grafică, înțesată cu pasaje lungi și grele de descrieri detaliate despre viața din vestul Americii la începutul anilor 1800 și, mai ales, a unui imigrant suedez care se rătăcește de fratele său la începutul călătoriei spre New York și care își petrece viața căutându-l, în timp ce străbate – de multe ori în cerc – vestul sălbatic.
Coincidență sau nu, între acest două cărți, am făcut și noi prima călătorie în 3 (eu, Amza, Alex) în Grecia, parțial rezervată dinainte, cu familia și prietenii și apoi spontană, pe drumul de coastă care înconjoară porțiunea de pe continent, dinspre Lefkada înspre Halkidiki. Este o temă recurentă în gândurile mele ideea de a călători ca stil de viață și ceva ce cred că mi-am dorit din ce în ce mai mult în ultimii ani. Am plecat de la ideea că aș vrea să petrecem o lună în Grecia, dar ne-am întors după doar 2 săptămâni și câteva experiențe (mai ales în ultimele zile) care ne-au făcut să reconsiderăm planurile și să ne regrupăm din confortul casei și sânul familiei.
Dor de ducă versus dor de casă. Îmi dau seama că trăiesc cu aceste două sentimente constant în mine. La fel mi se întâmplă și cu dorul de muncă versus dorul de pauză (de la muncă). Oare este o consecință a felului meu all in de a fi? A faptului că mă epuizez într-o direcție, căutând apoi total opusul pentru a mă relaxa și a îmi reveni? Că îmi imaginez că un job adevărat te solicită toată ziua și o călătorie reală te supune la multe încercări și, atunci când le primesc, mă bucur, dar mă și consumă enorm și abia aștept să mă rup de ele definitiv, ca să mă odihnesc și să le pot aprecia… uitându-mă în urmă? Mi-aduc aminte că în una din cărțile pe care le-am citit am găsit un pasaj despre cât de fericiți sunt de fapt părinții în legătură cu decizia de a face un copil. Iar concluzia era că ei sunt destul de nefericiți în fiecare zi (căci este foarte greu să crești un copil), dar overall sunt foarte fericiți, privind în urmă la ceea ce au trăit alături de copiii lor și la viața pe care au creat-o împreună. Și îi înțeleg mai bine decât mi-aș dori. 🙂
Mă întreb dacă asta e parte din drumul meu de a mă descoperi. Dacă toate călătoriile și articolele și mutările și deciziile și concluziile vor ajunge la final să formeze această realizare finală că… asta sunt eu. Și din ziua aia, voi ști exact ce vreau de la fiecare moment, fiecare interacțiune și fiecare decizie pe care o iau și finally voi trăi împăcată cu ele, fără să privesc în urmă. Am mai vorbit despre starea asta utopică de zen pe care mi-o doresc și în terapie și am fost ghidată spre realizarea că nu e ceva… realist. Mi-am și setat, la începutul anului, ca motto, niște cuvinte care sună a tatuaj ieftin, dar care am simțit că m-ar ajuta să mă opresc din overthinking: no regrets.
Credeam că spre 40 de ani începi să știi mult mai bine cine ești și ce vrei, dar în interior nu se simte chiar așa. Poate e un început de middle life crisis, cine naiba mai știe? Am observat că nu te poți împotrivi hormonilor și crizelor firești vârstei, așa că țin acest jurnal ca să mai urmăresc măcar progresul. În orice caz, când eram mai tânără, eram mult mai sigură pe ceea ce voiam, deși de multe ori voiam niște tâmpenii mai mari ca mine. 🙂 Such is life…
Între timp, mă întorc la Amza (care acum își face somnul de prânz), la cărțile mele, la Modern Family (pe Disney+), la plimbările prin Alexandria, la vremea frumoasă de toamnă și la multe altele despre care (poate) voi scrie cândva și aici.
Safe travels,
A
Dar odată cu realizarea asta, vin și sentimente mai bune: de liniște, de împăcare și de acceptare a faptului că unele din visele pe care ni le facem sunt mai frumoase în imaginație decât ar fi în realitate. Iar cartea mi-a dat sentimentul acela că de multe ori alergăm după acea stare de perfecțiune, acel moment din viața noastră când toate se aliniază, fără să realizăm că orizontul se mută constant și că – dacă nu ne oprim din a face asta – vom muri la fel de anxioși ca în prima zi. 
Tu de ce ești aici? 