Tu de ce ești aici?

23 noiembrie

Stau și mă întreb: oare când voi renunța la titlurile astea seci?

Îmi dau seama că încercarea de a scrie zilnic într-un blog nu este ușoară, mai ales când nu e nici pe departe singura chestie pe care o fac. Postările pe care altă dată le-aș fi îngropat într-un jurnal de-al meu (în ultima vreme în Evernote) devin din ce în ce mai complicate, le tot editez și le modific, încerc să găsesc expresia potrivită și cumva – deși știu clar că doar eu le citesc și mai nou poate Alex – am impresia că le citesc mii de oameni și trebuie să am foarte mare grijă cu ceea ce scriu. 🙂 Mintea asta a noastră este absolut senzațională, te poate păcăli singură să simți din suflet ceva ce nu e adevărat…

–

Însă începe să îmi placă din ce în ce mai tare să scriu aici. Aseară am fost la a doua conferință pe săptămâna asta – și aceea total neplanificată! Teoria coincidențelor (sau mai bine zis a sincronicității lui Jung) apare din când în când în viața mea și așa se face că am primit invitație marți la The Vast&The Curious, și miercuri, pentru prima oară, la Tedx Bucharest | Uncommon Sense. Pentru cei care au mai fost la genul acesta de evenimente, nu este nimic nou sau spectaculos. Nici pentru mine nu au fost primele conferințe, dar sunt o formă de „spectacol” pe care generațiile noi o caută: storytelling, live speakers, emoții și networking de calitate.

Am avut o epifanie legată de evenimentele astea pentru că din ce în ce mai multă lume le caută și se bucură de ele și mă întrebam dacă chiar toată lumea care este acolo e interesată de dezvoltare personală, antreprenoriat, cauze sociale sau idei de dezvoltare a business-ului sau au venit așa… ca la teatru… Și atunci m-a lovit: asta este noua noastră formă de artă. E vechiul circ, vechiul teatru, vechiul film, noul spectacol. Storytellingul e noua formă de exprimare artistică ce aduce creativitatea în prim plan în alte forme decât cele consacrate până acum ca și meserii. E alternativă, e pentru toată lumea, e fun și este globală și versatilă. O poți face în orice mediu, cu orice ai la dispoziție, orice public și orice temă, o poți mula pe tema întâlnirii sau pe propria ta stare personalitate, creativitatea vine tocmai din faptul că nu există reguli, critici, review-uri, căci nimeni nu poate judeca ceea ce ai trăit și ai simțit tu. E genială and I love it! 🙂

Și ceea ce iubesc cel mai tare este ceea ce simt mereu că găsesc acolo: curiozitate, creativitate, curaj. Trei chestii care mă pasionează tare, tare, mă inspiră și nu mă lasă să dorm noaptea. Le văd pe toate trei amestecându-se și devenind una singură și apoi le văd despărțindu-se și ajutându-se una pe alta în încercările pe care le avem fiecare dintre noi. Le văd des la oamenii pe care îi întâlnesc la conferințe, le văd des la tinerii din ziua de azi, le văd des la antreprenorii care au împânzit lumea. Și imi doresc să le văd și la mine în fiecare zi.

Așa că mă bucur de toate invitațiile la toate conferințele, de toate întâlnirile și momentele de storyelling și tot ce este legat de asta și abia aștept următoare ocazie. Care probabil va fi la Business Days.

–

Mâine o să scriu despre Facultatea de Automatică și Calculatoare, pe care am vizitat-o azi, și un mic fragment și despre profesorul Răzvan Rughiniș, pe care după ce l-am cunoscut, l-aș fi clonat și l-aș fi teleportat în timp, când eram eu în facultate, odată cu mine. Dar poate că așa erau unii profesori (oare?) și când eram eu în facultate, dar nu am avut eu ochi să văd asta. Poate că și studenții lui de astăzi văd altceva decât am văzut eu și poate și ei pun un văl de prejudecăți peste relația lor, care îi oprește din a se lăsa inspirați și impresionați de el..

Viața are un mod foarte ironic și amuzant de a se desfășura, dându-ți energie și curiozitate și curaj atunci când nu ai înțelepciune, răbdare și recunoștință pentru ele.

Pe mâine!

22 noiembrie

Am avut o zi plină ieri, despre care nu am mai apucat să scriu. O voi face azi.
Zilele astea mă preocupă câteva chestii de final de an la birou: depunerea documenției pentru SDI Awards (cu deadline la 1 decembrie), GDPR, transferul contribuțiilor și încă vreo câteva chestii direct sau indirect legate de ele.

Lăsând la o parte taskurilede zi cu zi, trebuie să mă asigur că termin totul pana vineri, căci săptămâna viitoare plecăm în Belgia (cel puțin 2 nopți Bruges și mai vedem apoi) și apoi în week-end este ziua mea de naștere și vreau să mă deconectez total în perioada aceea.

–

Dar până la Bruges, să povestesc un pic despre evenimentul de aseară. Mereu am spus că lucrurile neplănuite au tendința să te surprindă plăcut și încă nu știu dacă este din cauză că nu ai așteptări sau daca este un fel de lege a lui Murphy de care nu ai cum să scapi. În orice caz, orice ar fi, mi s-a întâmplat și aseara când m-a sunat Raluca la 18:24 să îmi spună că are 2 bilete la ora 19:00 la The Vast&The Curious, o serie de conversații între Andreea Roșca și antreprenori, inovatori și pionieri cu povești remarcabile, live în fața audienței, pe scena Teatrului Apollo111. Mi-a spus că s-a gândit la mine și la Alex când și-a dat seama că nu poate ajunge și împreună am decis că acesta va fi cadoul de ziua mea, deci 15 minute mai târziu eu și Alex eram în mașină încercând să nu întârziem mai mult de 10 minute dupa ora 19:00, căci traficul în București la ora aceea este tare problematic, to say the least.

Nu știam la ce să ne așteptăm, nu făcusem niciun pic de research, așa că ne-am așezat în primele scaune pe care le-am găsit libere și am așteptat interviul live. După cateva minute de probleme cu sunetul care pe mine mă cam râcâiau pe creier, într-un final organizatorii se repliază și înlocuiesc cele 2 headsets cu un microfon și un alt headset și reușim și noi să auzim totul bine.

Dragoș are o privire pătrunzătoare și pare un tip foarte serios, cel puțin așa am simțit când a început interviul. Îmbrăcat la helancă și sacou, un stil pe care l-am tot văzut în ultimul timp și care creează un look prefesional cu un vibe casual, stătea așezat picior peste picior și îți dădea impresia unui om sobru, cu o ciudată urmă de grație dată de felul în care i se curba corpul în canapeaua galbenă de pe scenă. Mai târziu am aflat că e pasionat de vals, poate ăsta era motivul. Pe măsura ce a început să răspundă la întrebări corpul i s-a relaxat, privirea i s-a îmblânzit și vorbele au devenit din ce în ce mai calde și cu ușoare urme de auto-ironie, pe care le-am savurat din plin. Am descoperit pe parcursul interviului că este o persoană deschisă, curioasă și cu simțul umorului și m-am bucurat de asta, mai ales cu gândul la cei 1.500 (cred) de angajați pe care îi are. 🙂 Mi-a plăcut că am simțit în răspunsurile lui că a fost mereu foarte determinat să obțină ceea ce el credea că i-ar aduce împlinirea (franciza McDonald’s mulți ani la rând), că a privit evenimentele rele și neprevăzute ca pe niște lecții de viață pentru a nu lua nimic for granted (furtul mașinii noi nouțe din fața blocului), că a conștientizat cât de mult s-a schimbat în acești ani și ce contribuție a avut ego-ul prea mare la unele din deciziile lui (despărțirea din afacerea La mama și încercarea din zona fine-dining) și că a caracterziat curiozitatea ca fiind o formă de inteligență, ceea ce probabil mai auzisem până acum, dar care mi-a rămas în minte, căci și eu am aceasta afinitate pentru curiozitatea oamenilor. Au fost mult mai multe povești, dar acesta a fost sumarul cu care am rămas eu. Și cu un sentiment foarte fain de: DA, se poate! 🙂

Cred ca ce mi-a placut cel mai tare este ca l-am simțit foarte român (nu știu dacă o să mă fac înțeleasă bine) atât în istoria lui, cât și în abordarea unor oportunități și încercări pe care le-a avut de-a lungul timpului și pe care le-a tratat cu ambiție, dedicație, curiozitate, nestăvilit optimism și – evident – sarcasm. În primul rând, vorbim despre un om care și-a început cariera de antreprenor la tarabă. Eternele tarabe cu zeci, chiar sute de produse, pe care le găseam cu toții în piață după revoluție. M-a amuzat conexiunea pe care încerca să o facă Andreea Roșca între experiența la tarabă și procesele de marketing care se întâmplă acum, de parcă totul trebuie să fieo lecție. Mie mi se pare că nu totul este o lecție și că uneori chiar poți să treci prin destul de multe experiențe fără ca ele să se reflecte sau regăsească mai tarziu în ceea ce faci. Experiențele te modelează și te formează, însă complexitatea vieții și a percepției personale și atitudinea pe care o ai față de întâmplările din viața ta nu pot fi rezumate la o analogie atât de simplă: pentru că vindeam la tarabă, știu acum să vorbesc cu oamenii…

–

Nu o știam pe Andreea Roșca, dar am observat în descrierea evenimentului că este „jurnalist, antreprenor, co-autor al cărții Cei care schimbă jocul, creator al atelierelor de gândire antreprenorială Effectuation și al unei foarte populare serii de interviuri cu fondatori de companii inovatoare.” Aș spune că experiența asta live pare să fie nouă pentru ea sau cel puțin așa am simțit noi aseară, însă o admir pentru toate aceste reușite și m-am bucurat ca i-a ieșit și acest proiect, mi-a făcut plăcere să particip la el, să îi pun întrebări lui Dragoș și să plec cu un cadou neașteptat la final – o carte foarte interesantă, pe care abia aștept să o citesc. O să postez un review despre ea atunci cand o voi face. All in al, pentru mine inițiativa The Vast&The Curious e faină și mă bucur că există în România!

Pe mâine,

Andreea.

SaveSave

20 noiembrie

Este greu să găsești subiecte interesante despre care să scrii în fiecare zi, dar mi-am propus să fiu activă pe acest blog, așa că nu pot da înapoi. Aș vrea să scriu despre job, despre ordonanța aia cu transferul contribuțiilor, despre modele mentale sau despre idei de afaceri. Însă problema – ca de fiecare dată – este că atunci când încep mi se pare ca nu am destul material cât să umplu un articol serios și atunci nu găsesc motivația să merg mai departe. But here goes…

Abstract
Pe un fond instabil creat de un guvern care își caută neîncetat aprobarea, confirmarea și recunoașterea în fața oamenilor care nu l-au votat și aburirea celor care au facut-o, asistăm acum la adoptarea unei OUG care reglementează transferul contribuțiilor sociale de la angajator la angajat. De anul viitor, vor exista doar trei contribuții sociale obligatorii, față de șase, câte sunt acum, așa cum reiese din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Documentul a fost publicat vineri în Monitorul Oficial, astfel că se poate aplica de la 1 ianuarie 2018.

În practică
Sentimentul de calm și relaxare pe care îl afișează cei de la guvernare nu este la fel cu cel resimțit de angajați și angajatori. Deși într-adevar, pentru majoritatea relațiilor de muncă, salariul net si costul total al angajatorului nu se vor modifica, există destule categorii (cel puțin cei scutiți de impozit din mediul IT) care vor fi afectate din cauza acestei măsuri, căci costurile asumării totale a ei pot fi semnificative pentru companiile mari. Din aceasta cauză și coroborat cu instabilitatea guvernului, în momentul de față nimeni nu vrea să agreeze o măsura finală pe care o va lua în ceea ce privește salariile brute și toată lumea se teme că nu este singura schimbare și vor urma și altele pentru care ar fi bine să se pregătească dinainte. De exemplu, dacă ceva nu merge bine și guvernul se întoarce la situația dinainte de 1 ianuarie 2018 și rămân toți angajații cu noile bruturi mărite?!?

Lucrez în mediul IT de mulți ani și, din păcate pentru mine, înțeleg prea bine că sunt unele lucruri pe care nu le pot schimba, oricât de mult mă apasă soarta lor. Mai mult decât atât, uneori încercarea de a o face îmi dă multe bătăi de cap și nopți nedormite și niciun rezultat, doar adâncirea unor frustări vechi, acumulate de-a lungul timpului. Am ales în mod conștient în ultimul timp să lucrez doar cu cele pe care le pot schimba și să mă concentrez asupra lor. Asta nu înseamnă ca nu voi mai ieși în stradă pentru măgării cum a fost OUG 13, voi ieși de fiecare dată, însă pentru cei x% pe care i-aș pierde pentru că guvernul nostru e plin de corupți nu cred că o voi face. Și – deși știu ca firma în care lucrez nu își pune problema să profite de această măsură să ne reducă salariile – am sentimentul acela de român umilit, în care mi-e aiurea să mă duc să le cer să își asume ei responsabilitatea pentru ceva ce nu înțeleg, nu pot controla și nu pot previziona. Ceva ce eu însămi m-am străduit din greu să le explic.

Asta nu înseamnă că nu încerc, așa cum știu eu mai bine, să mă implic în proiectele unde știu că aș putea schimba ceva și unde aduc un beneficiu comunității din care fac parte. Însă schimbarea la nivel național o să mai dureze mult timp de acum încolo și vine treptat, în valuri sau mai bine zis în grămezi de oameni strânse și risipite, care se trezesc ușor ușor din amorțeală.

În realitate
Ceea ce se întâmplă de fapt duce și la o dezbinare între angajat si angajator, pe care aș fi nebună dacă nu aș bănui-o măcar un pic îmbucurătoare pentru unii. A fost destul de clar la protestele cu OUG 13 că majoritatea celor ieșiți în stradă provenea din corporații, mai ales din domeniul IT și iată că, la câteva luni mai târziu, exact acești angajați sunt primii care sunt loviți de noua OUG. 7% – prețul plătit să ieși la proteste în România. Un preț pe care îl poate plăti numai angajatul (că doar el a ieșit în stradă), dar pe care poate să și-l asume și compania (că doar ea l-a învățat pe angajat sa fie corect, etic și să nu accepte rahaturi) sau pe care îl pot negocia ajungând să se certe rău de tot încercând să găsească o soluție, dar pe care în niciun caz nu și-l asumă guvernul.

Într-o încercare finală de spălare a păcatelor de pe buzele tuturor, guvernul mai dă o OUG prin care invită (de fapt obligă) la negocieri salariale în perioada imediat următoare ca să își acopere spatele și cu asta doarme liniștit că și-a încheiat rolul de protector al populației și susținător al mediului de afaceri. Amin.

PS: Ca să nu fiu foarte răutăcioasă, aparent măsura a fost inițiată în perioada guvernului Cioloș, deci recunosc că încurcate sunt ițele guvernărilor române. Sper să reușim să trecem toți cu bine și peste acest hop și să intrăm măcar la fel de bine plătiți și în 2018. 🙂

Somn usor,

19 noiembrie

Piercing-uri, tatuaje și alte opțiuni. Sunt sigură că societatea nostră a schimbat foarte multe mentalități în ceea ce privește tatuajele și formele adiacente de artă a decorării corpului uman. Folosirea propriului corp pentru a spune ceva este una din cele mai vechi și mai ușoare forme de exprimare și totuși încă mai exista oameni care privesc această opțiune ca pe ceva interzis sau tabu.

Scriu postarea de azi cu gândul la var’mea care, după nicio lună la București la facultate, și-a făcut piercing în limbă. Arată de parcă ar fi fost acolo dintotdeauna și mă gândeam azi că parcă mereu am simțit că ea o să facă asta. Mă bucur că se descoperă și sper să experimenteze cât mai mult cu chestii care nu o pun în pericol, dar o ajută să se cunoască mai bine sau să se simtă mai bine, pur și simplu. Însă există și un twist în povestea asta, clasicul părinții încă nu știu.

Este ciudat că omenirea încă mai face mișcările astea ciclice și se întoarce uneori în timp în ceea ce privește abordarea anumitor forme de artă, exprimare, socializare. Acum mii de ani, oamenii profitau de tatuaje, piercinguri și altele ca să declare ceva, să se facă mai atrăgători, să se ferească de boli sau să se apropie de divinitate, să arate tuturor ce buni vânători sau luptători sunt sau să păstreze eterne diverse evenimente. Azi le facem cu același scop, doar ca pericolul e diferit: unii luptă cu depresia, alții sărbătoresc că au ieșit dintr-o relație disfuncțională, alții că au venit la facultate și au scăpat de statul cu părinții, alții își fac curaj pentru ceva ce își doreau de mult sau pur și simplu adoră ideea de a fi diferiți, oricum ar fi – este o formă de exprimare artistică ce aduce o emoție celui care a făcut-o și, uneori, chiar și celui care o privește.

Tatuajul sau piercingurile sunt și o formă de imitare, te ajută să aparții unui grup și este o dorință firească și umană să vrei să faci parte dintr-o comunitate. Este la fel de firesc precum alegearea hainelor, a pantofilor, a casei în care stai, a mașinii pe care o conduci și lista poate continua. Și – în ciuda presupunerilor celor care nu și-au făcut până acum – uneori, să alegi un tatuaj sau un piercing e la fel de complicat sau poate chiar mai complicat decât cele enumerate anterior. Nimic din ceea ce spun eu acum nu e nou, însă mă mă ajută pe mine sa pun lucrurile într-o lumină generală și – poate – chair să înțeleg oamenii care totuși nu reușesc să treacă de anumite stigmate care s-au creat în jurul acestora. Poate că și ei își doresc să facă parte dintr-o comunitate… a celor care nu se lasă atinși și impresionați de așa ceva! 🙂

Mi-a luat 8 ani pana când mi-am făcut primul tatuaj din momentul în care am ales textul. Aveam 28 de ani. Îmi plac cuvintele, mi-au plăcut de mică și probabil toate tatuajele mele vor fi texte, cuvinte și chestii asociate lor. Nu cred ca mi-am dorit dintotdeauna un tatuaj, însă mereu am fost atrasă de ele. Cred că am văzut în ele o formă sexi și permanentă prin care poți face o declarație despre tine. Deși acum, dacă stau bine să mă gândesc, m-aș feri să mai fac vreo declarație pe viață despre mine. Pentru că tot ce știu este că „Life is what happens while you’re making other plans”.

Care probabil va fi al doilea tatuaj. 🙂

Noapte bună!

17 noiembrie 2017

Neata! Tocmai am urcat o postare din data de 8 noiembrie care statea in Ciorne si ma pregatesc sa o scriu pe cea de azi. A trecut o saptamana de cand nu am mai scris. Inainte de saptamana asta, am urcat 4 postari. Incerc sa imi dau seama daca pot face asta in fiecare zi si daca are sens sa o fac. Deocamdata sunt in testing mode, deci orice fac e subiectul unui studiu mai mult decat consecinta unui plan.

Tema zilei de azi? Black Friday poate? Da, azi este ACEA black Friday, pe bune. Ce am observat eu este ca la romani exista asa: black monday, black week, black end of the month, black 1st of June, black year, you name it! Asadar, oricand e un moment bun de o cumparatura ieftina si romanii nu se dau niciodata inapoi de la o reducere.

Am intrat pe emag, vedeta acestei sarbatori care isi poarta cu mandrie realizarile pe la toate posturile radio si TV. 310 mii cumparaturi, 18 milioane de euro. Sau pe-acolo. Toate avansurile la masini sunt epuizate, pe ici pe colo iphone-uri sau alte device-uri scumpe si in rest pare OK la primele ore ale diminetii. Probabil la televizoare e prapad, dar nu m-am uitat. Personal, cred ca disperarea asta a noastra sa ne luam masini si telefoane si TV scumpe este consecinta nenorocitului aluia de sistem comunist. Am trait toti atunci cu impresia ca cine are blugi si aur din Turcia e mai tare si acum am schimbat blugii cu iphone-uri si aurul cu masinile. Este fiță sa ai o masina mai scumpa decat prietenii tai si eu stiu asta cel mai bine ca si pe mine m-a infectat aceasta boala la 23 de ani. Si am platit foarte scump.

Deocamdată am reușit să mă țin departe de reduceri și, în a doua jumătate a acestei postări, vreau să trec la alt subiect: decizia mea de a scrie cu sau fără diacritice. De fapt, lucrurile au plecat dinaintea acestei decizii și anume de la decizia de a scrie în engleză sau în română. Dar am decis că cel mai ușor mă voi exprima întotdeauna în limba mea maternă, așa că… here we go! 🙂

Nu m-am gândit eu prima la problema asta, au fost mulți alții înaintea mea și pe toți îi găsim aici, adunați de Lavinia Gliga de la DoR. Un articol complet și complex, în care partea mea preferată este aceasta: „Maiorescu le-a răspuns tranșant: „De scris scrie un om, de citit citesc o mie”. Criteriul decisiv nu trebuie să fie înlesnirea scrierii, ci înlesnirea citirii. În plus, „litera nu are altă treabă decât de a mă goni cât mai iute afară din sine spre auz și înțeles, și este evident că, cu cât mă va ocupa mai mult litera ca semn văzut, cu atât mi-am întârziat mai mult scopul scrierii, adică înțelesul”.

Mereu le explic colegilor mei străini că în România se citește cum se scrie, că totul e foarte simplu și asta mă face foarte mândră. Azi am aflat și de ce am ajuns aici. M-am bucurat să mai găsesc încă un răspuns la multele „de ce”-uri care plutesc prin mintea mea.

8 noiembrie 2017

How much is too much? Is less more? How little is too little? Intrebarile zilei.

Ministerul Educatiei a lansat o consultare publica cu privire la rolul temelor pentru acasa. Linkurile le gasiti mai jos si ma amuza/uimeste/bucura faptul ca sunt facute in SurveyMonkey, adica Ministerul nu a mai cumparat cu 1 milion de euro o platforma de la o firma creata cu fonduri europene pentru 3 zile de adunat statistici:

Cadre didactice: https://www.surveymonkey.com/r/teme_cadre_didactice
Elevi: https://www.surveymonkey.com/r/teme_elevi
Părinţi: https://www.surveymonkey.com/r/teme_parinti

Evident, ca orice roman care se respecta, am si eu o parere despre asta pe care o impartasesc cu sor’mea si var’mea. Avem un grup in care discutam diverse chestii, un grup de support pe care l-am creat cand a intrat var’mea la facultate, pentru a ne ajuta unele pe altele sa ne tinem de treaba. Si azi, incepand cu ora 7 AM, discutam de zor pe tema… temelor.

Am inceput de la ideea ca da! temele sunt ceva greoi, mai ales gandindu-ma la nepotul meu care este terorizat de ideea lor, pentru ca interfereaza cu joaca lui. Nu ca nu mi-as dori ca el sa invete sau sa devina cineva, dar pentru ca probabil am fost la randul meu terorizata de ele, intr-o forma sau alta. Amandoua ma contrazic, temele sunt un lucru bun, ele sunt ceea ce te ajuta sa sedimentezi informatia, sa intelegi mai bine si alternativa oricum este sa stea pe telefon… Dar oare chiar asa este?

Si acum stau si ma gandesc: oare nu incercam sa gasim o solutie pentru problema temelor care ignora intreg setup-ul creat in momentul de fata in jurul copiilor nostri? Si cine e cea mai buna persoana care sa decida? Un parinte? Un profesor? Un copil? Sau un grup de cercetatori stiintifici care sa ne spuna care e cea mai buna forma de invatamant pentru copii si cum trebuie tratate temele in contextul asta? Cand pleci de la o clasa cu 30 de copii, fiecare cu modul lui de a privi lucrurile, cu diferite perioade de timp in care isi pot concentra atentia, cu probleme acasa sau la scoala, este foarte greu sa decizi o metoda simpla si eficienta prin care sa reusesti sa ajungi la fiecare din ei. Si intrebarea se pune: oare ne dorim sa ajungem la fiecare din ei sau este absolut OK ca lumea sa aiba experiente si rezultate diferite cu acelasi sistem?

Sistemele nu sunt facute sa aiba 100% succes. Vezi scoli, corporatii, institutii, spitale si ce mai vrei tu. Sistemul este facut sa dea o structura in care oamenii sa se simta safe, sa observe niste reguli, sa inteleaga anumite aspecte ale vietii sau muncii lor mai bine si sa foloseasca informatia in felul in care este potrivit pentru ei. Da, ideal toti am fi elevi eminenti si CEO si pacienti si doctori model, dar la finalul zilei stim ca toti suntem departe de asta. Deci cand decidem ca prea mult este prea mult pentru copii si cand decidem ca niciodata nu e suficient? Tema, invatatul, visul, atitudinea.

9 noiembrie 2017

Unele zile, ca asta, sunt zile in care – daca as scrie – doar as abera. Asa ca o sa las aici 2 texte, scrise de mine, la intamplare.

Imi place sa iau pauze de la conversatii, pentru ca ne spunem mai multe cand nu vorbim. Atunci ne spunem cum suntem, cata rabdare avem, la ce ne uitam si unde ne doare. Ne spunem daca suntem anxiosi sau depresivi, daca ne plac oamenii sau nu, daca ii judecam pe altii dupa ce haine poarta sau daca bem repede sau incet. Zara (oare cum o cheama?) se uita la mine, apoi la bar, apoi la DJ si apoi zambeste. Eu ma uit la ea, sorb din pahar si il pun pe bar. Caut un servetel, il pun sub el si imi continui relaxata miscarile ca si cum nu as observa ca e acolo. Ma gandesc ce bautura o sa ii faca barmanul urmatoarea data si daca o sa ii placa, ma gandesc ca are cele mai feminine maini si ca mi-as trece putin degetele prin suvitele ei cafenii.

Asculta ploaia. Esti cea mai frumoasa cand o asculti si iti raresti respiratia si ma privesti patrunsa. Esti si mai frumoasa cand picaturile de apa ti se scurg pe pometi, cand iti uda varfurile parului si sanii, cand ti se scurg printre degete sau te lovesc peste genunchi. Iubesc ghetele tale mov de strengarita si rochiile largi de tiganca si parul cand lung, cand scurt. Iubesc ca esti indecisa si dureaza o vesnicie sa iti alegi unul din tricourile mele in care sa dormi. Iubesc cand te intorci ca ai uitat umbrela, dar nu o desfaci pana la munca pentru ca iti place ploaia. Te iubesc.

7 noiembrie 2017

„To be human means to seek perfection and find joy in never attaining it.”

Incep ziua de azi cu un filmulet motivational, multe zile nu le-am inceput asa in 2017. Mi-e lene sa ma ridic din pat, stau pe telefon inca putin, desi mi-am propus sa nu mai fac asta si sa trec direct la chestiile importante. 🙂 Insa e greu sa fii perfect. Asa ca ma las dusa de val…

Dezvoltarea personala si chestiile motivationale sunt noul trend, the latest thing, sunt peste tot si unele chiar au ceva interesant de zis. Lupita Nyong’o vorbeste la Glamour Women Of The Year Awards despre egalitate, frumusetea de a fi femei, dar mai ales bucuria de a fi oameni. Ascult cu drag, imi plac speech-urile de genul asta si am o senzatie de siguranta, incurajare si incredere in mine cand vad alte femei ca sunt atat de deschise si sigure pe ele in incercarea de a sparge barierele istorice ale educatiei si mentalitatilor cu care venim din urma.

Insa de data asta nu raman cu feelingul de YES WE CAN, ci ma opresc la citatul pe care l-am dat mai sus. M-a surprins alaturarea lui perfection si joy in aceeasi propozitie. Pe mine nu ma intereseaza perfection de fel asa, dar ma intereseaza joy. Si stiu ca sunt altii pe care ii intereseaza in mod clar perfection, dar le lipseste tare tare partea asta de joy. Se poate oare sa le avem pe amandoua? Azi o sa fac un pic de research pe tema asta si o sa revin cu mai multe pareri si o concluzie. As scrie keep tuned, dar stiu ca singura care o sa fie tuned sunt eu. :)) Deocamdata.

OK, research done. Ce am descoperit? Ca unii cred ca cele 2 cuvinte nu au ce cauta in aceeasi fraza, altii spun ca DA! ABSOLUT! EU ASA SUNT!, altii nu inteleg si altii nu cred in nimic din toate astea. Sapand mai adanc de-atat, incerc sa imi dau seama daca cele doua elemente: perfectiunea si fericirea intr-adevar pot exista in aceeasi persoana si destul de rapid ajung la concluzia ca nu prea. Adica e foarte frumos sa crezi in chestii asa puternice si simple si sa incerci sa iti traiesti viata dupa ele, dar la finalul zilei suntem toti oameni si cred ca cea mai mare greseala este sa incercam sa traim dupa un citat frumos.

Ma gandesc sa fac desene, incerc, nu prea ajung nicaieri. Gasesc undeva in mintea mea o conexiune evidenta cu bolile mintale in citatul asta, adica daca esti mereu fericit si mereu in cautarea perfectiunii ai o manie si daca niciodata nu esti fericit si niciodata nu cauti nimic esti depresiv. Intre? Maniaco-depresiv, in diverse forme, presupun. 🙂 Concluzia: cuvinte cum ar fi perfectiunea, fericirea, vise, idealuri, scopul vietii mele, toate trebuie folosite cu mare grija, caci s-ar putea sa nasca mici monstri in mintile noastre pe care cu greu ii mai oprim.

Si daca nu ma credeti pe mine, ascultati-i pe ei: https://www.npr.org/programs/invisibilia/533660783/future-self

Noapte buna!

6 noiembrie 2017

Suntem o generatie cobai, le spun prietenilor mei. Ce inseamna asta? Adica noi traim in lumea lui “orice e posibil” combinata cu lumea lui “ai grija ce faci”. Asa se intampla cand parintii au trait in comunism si tu in consumerism. Sau capitalism, spune-i cum vrei.

Discutam zilele trecute despre asta cu niste prieteni si imi dadeam seama cat de confuzi trebuie sa fim cu totii in luarea deciziilor, avand aceste doua elemente asa puternice in viata noastra. In primul rand pentru ca valorile venite din comunism: sacrificiul, siguranta, tacutul din gura, mersul pe burta si invidia din umbra nu se mai potrivesc deloc cu cele din capitalism: aventura, riscul, exprimarea opiniei pe oriunde poti, afisarea tuturor chestiilor pe care le detii si bullying-ul. In al doilea rand pentru ca nu am fost invatati sa luam decizii, ca erau luate pentru noi. Si in al treilea rand ca in perioada in care ni se asezau niste valori, au venit navala peste multi dintre noi altele, atunci, in ’89.

Problema este ca oamenii au tendinta sa se identifice ca fiind fie buni fie rai si, in general, mai mult buni, asa ca as putea pune pariu ca pe oricine as intreba nu mi-ar recunoaste cinstit, din prima, ca le are pe toate. Desi exista dovezi clare ca nu putem trai nici in stres permanent, dar nici intr-o liniste de mormant, nici fara sa ne pese de ce zic restul, dar nici numai cu gandul la multimea din jur. In fine, ideea este ca atat timp cat avem problema asta, o sa cam traim fara sa stim ce am ales, o sa treaca viata pe langa noi, vor lua altii deciziile in locul nostru si vom astepta inmarmuriti sa vedem ce dracu’ se va intampla in continuare.

Cred ca de-aia ii admir pe oamenii care pur si simplu iau o decizie si isi iau viata in piept, asa cum cred ei mai bine. Pana la urma acest liber arbitru este ceea ce ne defineste si ne deosebeste si ar trebui sa il invocam mai des. Nu exista decizie perfecta si nici nu ai cum sa garantezi ca totul va fi bine. Dar faptul de a te descoperi pe tine implica aceasta serie de decizii pe care doar tu le poti lua, pentru care esti responsabil(a). Independenta nu inseamna mai multi bani, o casa, o masina si un job, independenta inseamna ca stii cine esti si ce vrei si iti e usor sa identifici care e decizia potrivita pentru tine.

Ce e bun si potrivit sa vina la mine. 😃 Mi-a spus odata o prietena “mantra” asta si mi s-a parut tare faina. Doar ca as schimba-o putin acum: Ce e bun si potrivit sa decid pentru mine. 😃