Atâtea săptămâni au trecut de când m-am născut eu, aproape jumătate din timpul pe care Oliver Burkeman l-a estimat că l-am trăi noi, oamenii, în medie.
4000 de săptămâni, atât avem. 4000 de săptămâni în care să facem tot ce ne-am propus, să iubim, să călătorim, să dormim (uite cum s-au dus 1333 de săptămâni), să muncim (ooo, câte săptămâni și aici), să ne creștem copiii… și așa mai departe.
Din care eu deja am trăit aproape jumătate… wait, what?!
Am citit cartea asta cu mare drag. Am început-o acasă și am continuat-o la Brașov, în vacanță. Citeam în fiecare seară, câteva minute (uneori mai multe), chiar înainte de somn. Oricât de obosită aș fi, întotdeauna e loc de o carte bună, iar aceasta a fost tare tare bună.
În primul rând, în ciuda a ceea ce scrie pe copertă, nu e o carte de time management. Sau cel puțin nu de unul clasic, cum te-ai aștepta, în care îți faci planul, îți notezi pe foaie, îți urmărești rezultatele, schimbi, efectuezi, performezi, etc. Este mai degrabă o abordare blândă, profundă, holistică a ceea ce numim timp.
De exemplu, nu m-am gândit niciodată că timpul nu e ceva ce avem, ci e ceva ce… suntem. Timpul acesta pe care îl tot fugăresc, prețuiesc, învinovățesc… sunt de fapt eu. Este greu să te dai un pas în spate și să vezi lucrurile într-o altă perspectivă, uneori pentru că nu ai timp (ha!) și alteori pentru că nu știi. De aceea simt că am nevoie de cărți în mod constant, pentru că sunt atâtea lucruri pe care le facem din inerție, obișnuință sau confort și despre care nu ne dăm seama că ar putea fi privite sau abordate dintr-o altă perspectivă… mai simplă, mai bună sau mai actuală.
Sunt multe lucruri care mi-au rămas în suflet din carte, dar printre ele se află două mai importante.
În primul rând, anxietatea generală pe care o simțim cu toții, acest FOMO care ni s-a culcușit în suflet de mulți ani și care vine la pachet cu multe alte emoții gen vină, frustrare, furie, dezamăgire, tristețe și care uneori se transformă chiar în depresie. Deși un concept minunat la bază, pe care și eu îl apreciez, capitalismul are totuși darul de a transforma totul în bani, mai ales timpul. Așa că dacă ajungi să te gândești la timpul tău ca la o resursă, foarte repede vei ajunge să simți frustrare pentru orice activitate care nu are un ROI cuantificabil sau rezonabil. Mi s-a întâmplat și mie cu primele luni ale mămiciei, când – din inerție – nu puteam să apreciez ROI-ul din multele ore în care mimam toate animalele pământului încercând să mă conectez cu Amza. Am simțit pe pielea mea ce înseamnă să te identifici prea mult cu teorii din astea conform cărora productivitatea și realizările te definesc. Pe un fond puțin instabil venit dintr-o copilărie cu iubire părintească condiționată de ceea ce faci și nu ceea ce ești, e foarte ușor să pici în capcana că tu, ca mamă nouă, nici nu prea faci mare lucru și nici nu prea simți că ești… cine știe ce.
Îmi e greu să spun despre mine asta, dar cred că sunt ușor influențabilă. Sau prea curioasă. Sau instabilă. Pentru că mi s-a întâmplat de multe ori să mă las atrasă în tot felul de teorii și feluri de a privi lucrurile, despre care mai apoi mi s-a părut că sunt nepotrivite… sau că prezintă doar o parte din poveste. De exemplu, faptul de a fi workaholic, pe care îl romanticizam cumva in my 20s și care mi se părea foarte mișto, acum mi se pare o alegere greșită. Pot să înțeleg în continuare de ce ai face asta, aș putea chiar să fac și eu asta dacă găsesc ceva care mă pasionează, dar nu mai văd deloc cu aceiași ochi fenomenul, ba chiar mi se pare că e o traumă ascunsă acolo și că ar trebui să te asiguri că nu îți sapi singur groapa alegând iar și iar munca în locul multor alte opțiuni. Știu că se zice că e normal să îți schimbi părerea pe măsură ce îmbătrânești, dar oare nu există anumite lucruri care nu se schimbă niciodată? Acum că scriu asta, îmi dau seama că am și eu chestii pe care nu le-am schimbat niciodată în felul în care gândesc, cum ar fi faptul că e firesc și necesar să ne iubim copiii necondiționat. ❤
Al doilea cel mai important lucru care mi-a rămas în minte din carte este regăsirea frumuseții unei unei vieți simple. Mă tot întorc la acest gând, din când în când. Probabil pentru că mă apropii de 40 și pentru că am un copil și îmi dau seama că timpul și energia pentru a schimba lumea s-au cam dus… sau poate pentru că viața simplă mereu a fost acolo, în sufletul meu. Oricum ar fi, mă intrigă ideea asta că nu ai nevoie de mare lucru pentru a fi fericit. De fapt, ai nevoie de un gram de noroc să îți găsești un partener bun, dar dincolo de asta, orice stil de viață și orice „realizare” sunt la fel de bune și la fel de dătătoare de fericire. Ba chiar simt că, cu cât ai un stil de viața mai simplu și mai minimalist, cu atât ai mai multe șanse să apreciezi ceea ce trăiești și să te trăiască mai puțin lucrurile din jur.
Acesta e și unul din motivele pentru care nu mai locuim, momentan, în București. Acum mulți ani, când începusem să caut orașe mari din lume în care să trăim, am dat peste un articol foarte fain, care spunea că – indiferent de ceea ce îți dorești tu să trăiești într-un oraș – există șanse mari să te trăiască orașul pe tine. Sau – și mai rău – să simți FOMO pentru tot ceea ce nu poți trăi în orașul pe care l-ai ales. 🙂 Mi-a rămas în minte treaba asta și am conștientizat, cu o oarecare tristețe, că nu voi trăi niciodată în New York sau Londra sau Paris. Nu că aș fi ajuns vreodată prea aproape de asta, dar așa sunt eu – sufăr și după ce nu aveam șanse să fac. 
Dar odată cu realizarea asta, vin și sentimente mai bune: de liniște, de împăcare și de acceptare a faptului că unele din visele pe care ni le facem sunt mai frumoase în imaginație decât ar fi în realitate. Iar cartea mi-a dat sentimentul acela că de multe ori alergăm după acea stare de perfecțiune, acel moment din viața noastră când toate se aliniază, fără să realizăm că orizontul se mută constant și că – dacă nu ne oprim din a face asta – vom muri la fel de anxioși ca în prima zi.
Deocamdată, încă mă lupt cu proprii mei demoni legați de timp, deși simt că m-a ajutat mult cartea să îi îmblânzesc. Sentimente de vină că nu fac destule, de anxietate că nu sunt productivă, de teamă că trece timpul, de frustrare că l-am pierdut. Apoi de fericire când sunt (prezentă) cu băieții mei, de extaz când trăiesc o piesă bună de teatru sau citesc o carte bună, de maxim confort când mănânc ceva și văd un film și de liniște totală când mă pun cu Amza în pat și el adoarme la mine în brațe. Acum termin acest articol în pat, lângă el, în timp ce își face al doilea somn pe ziua de azi. E sâmbătă, e vară, mai avem 10 zile si plecăm în vacanță… e perfect.
Nu știu ce caut. Caut încontinuu un zen care nu există, o stare de nirvana pe care probabil aș părăsi-o în momentul în care am realizat-o. Știu, că am mai fost acolo. Însă nu mă pot opri.
Mă îndeamnă mereu gândul acesta atât de simplu și totuși atât de profund: eu de ce sunt aici?
Tu de ce ești aici?
Noi de ce suntem aici?
A.
Tu de ce ești aici? 