În momentul în care scriu asta, am o superbă durere în gât, un pic de febră, nasul congestionat și ochii injectați. Sunt în bucătărie, unde în mod normal aș fi mâncat ceva bun și aș fi savurat poate o cafea, dar pentru că nu am gust și nici miros… ce sens are?! Așa că scriu. Din când în când, îl mai aud pe Amza că strigă MA-MA din living, unde dimineața stă buni cu el și se joacă împreună. Încă o zi obișnuită de vară. Sau not really.
Afară încă nu este teribil de cald, dar mai târziu va fi crunt. E caniculă în sud, unde suntem noi, în perioada asta. De aceea mi-am dorit să petrecem lunile iulie și august în Brașov, să vedem nu doar cum e în vacanță, poate chiar cum ar fi să locuim acolo. Well… that did not go as planned! 😳
Am avut nunți și programări și iar nunți și alte câteva chestii de rezolvat (cum ar fi să ridicăm pașapoartele) și într-un final am plecat vineri, 15 iulie, spre Brașov. Am oprit pe drum, la Bucov, să mă văd cu o prietenă venită din UK și am petrecut acolo vreo 2 ore la timpul prânzului, pe o căldura istovitoare și ascunzându-ne pe la umbră. Am plecat spre Brașov pe la 3, cu gândul că Amza va dormi pe drum și vom ajunge la fix cât să ne cazăm și să ieșim de seară.
Daaar surpriză! Bebe a început să facă febră de pe drum. Mă avertizase tatăl prietenei mele că e foarte cald afară și să am grijă ca Amza să nu facă insolație, dar eu – arogantă și încrezătoare în materialul genetic al copilului și știind că eu nu am făcut insolație niciodată în viața mea – l-am ignorat. Însă pe măsură ce înaintam pe o ruta alternativă față de Valea Prahovei, simțeam cum îi crește temperatura din ce în ce mai tare și cum lucrurile nu sunt bine deloc. Am început să cred că a făcut într-adevăr insolație și nu prea știam la ce să mă aștept. Temperatura, greață, vărsături… cam atât. L-am scos din scaun, am făcut multe opriri, l-am hidratat, l-am alăptat des, i-am dat medicamente din trusa pe care o aveam cu noi să îi scădem febra și am așteptat…
E un sentiment tare ciudat când îi crește temperatura copilului tău. Eu intru așa într-un fel de transă în care la exterior sunt calmă și organizată și încerc să fac tot ce e nevoie să îl îngrijesc, iar la interior urlu. Îmi trec o mie de scenarii prin cap, urmăresc toate semnele posibile și, deși el e mai bine după antitermice, eu tot stau cu sufletul pierit. Sigur că, odată ce treci prin chestiile astea de mai multe ori, nu mai urli la interior de fiecare dată. Dar la început… e oribil!
Aș vrea să spun ce greu și nasol a fost, dar îmi place să văd lucrurile într-o lumină bună, pozitivă. Pentru că mereu se poate și mai rău. În primul rând, faptul că eram cu Alex și nu singură și că amândoi am avut grijă de el. De fiecare dată când se întâmplă așa ceva, mă gândesc la toate mamele singure, care nu au pe nimeni lângă ele sau la cele care au parteneri care în loc să le ajute, le ceartă sau le panichează mai rău. Crunt. Deci am fost recunoscătoare că trec prin asta cu încă cineva. A fost chiar Alex cel care a avut inspirația să luam cazare de a doua zi, așa că odată ajunși în Brașov, ne-am oprit la un hotel de la intrare, pe care l-am găsit eu pe Booking. A fost ideal pentru noaptea petrecută acolo, pentru că avea o cadă mare, cu jacuzzi, pe care am folosit-o să îi scădem febra lui Amza și pentru că am fost izolați și nu am intrat în contact cu nimeni până dimineața. Și asta era important, pentru că ceea ce credeam noi că e insolație, era de fapt… COVID. 😳 Say what?!
Nu ne așteptam deloc la diagnosticul ăsta. Nici prin cap nu ne-a trecut. Dar acum totul are sens.
La primul puseu de febră, am presupus că e insolație pentru că se întâmplase în urma expunerii la căldură. Am reușit să scad temperatura și am așteptat. Însă a urmat al doilea. Și al treilea. Și al patrulea. Deja spre dimineață, nu mai eram sigură că e insolație, mai ales că semăna prea bine cu viroza pe care o făcuserăm în primăvară. Am postat și pe LPB ceva și unele din răspunsuri chiar așa sunau: Aveți grijă că și noi am crezut la fel, dar s-a dovedit a fi COVID. Hmmm…. Pe la 9-10 dimineața, după mai multe recomandări de la prietene și soră-mea, mă gândeam că de data asta nu pot sta 3 zile să văd ce se întâmplă, trebuie să mergem la medic pentru diagnostic. (În primăvară știam că luase viroza de la Alex, acum nu aveam nicio explicație.)
Treaba asta cu mersul la medic este ceva nou pentru mine și complicat de navigat cu un bebe. Toate regulile astea despre când să te duci, cum să apreciezi corect dacă e momentul, cum să eviți camera de gardă dacă nu e cazul, câte zile să stai dacă are febră, etc. te fac să simți că fie vei pica în extrema în care orice febră te trimite la spital ori în cea în care atunci când ajungi e prea târziu. E un dans de echilibristică foarte sensibil, pe care simt că l-am nimerit până acum, dar asta nu e nicio garanție că îl voi nimeri mereu. Plus că auzi tot felul de experiențe și de povești horror legate de mersul la urgențe, de nu îți mai vine să te duci. Însă mereu mă duc încrezătoare că pentru noi lucrurile vor fi bine și că e în puterea mea să le schimb dacă nu sunt, că voi face tot ce e mai bun pentru Amza și asta mă va ajuta să iau și deciziile bune. Și așa a fost: am avut o super experiență cu medicul pediatru de la camera de gardă Regina Maria Brașov, cu o doctoriță foarte competentă Dr. Roxana Ivan și care a intuit corect, a dat tratament pentru tot ce era nevoie, a avut o abordare blândă și ne-a făcut să ne simțim văzuți și protejați, în cazul în care avem nevoie. Nu am mai ajuns la follow-up, pentru că am plecat înapoi la Alexandria de îndată ce am primit rezultatul testului COVID. Însă am fost recunoscătoare că experiența a fost una bună, chiar și cu acest diagnostic neplăcut.
Și acolo s-a terminat vacanța noastră. 24 de ore, majoritatea pe drum, cu un bebe bolnăvior și doi părinți stresați, obosiți, nemâncați. Am ales să ne întoarcem acasă și a fost cea mai bună idee. E ceva foarte ciudat cu natura umană. Înainte să plec, mă și gândeam cu nostalgie la confortul de acasă și ce dor o să îmi fie de cafelele de dimineață de la curte sau de locul nostru de joacă de la pădure sau de spațiul nostru de acasă, deși îmi doresc foarte mult să călătorim, să descoperim lumea împreună. Am fost surprinsă de gândurile astea, dar nu le am acum pentru prima oară. Mereu se rupe ceva în sufletul meu când plec de acasă și revine doar când mă întorc. Și, de cele mai multe ori, acasă înseamnă acasă la mama. Mda. Mama. Ce creatură magică o mai fi și asta?
Cam atât despre peripețiile noastre. Acum stăm acasă, în carantină. Așteptăm cuminți să ne îmbolnăvim toți, pe rând, ca să putem trece prin boală și apoi pleca iar. Suntem înconjurați de familie și prieteni, ne ajută toată lumea, nu avem de ce să ne plângem. Și – cel mai important – Amza a avut doar febră 2 zile, apoi subfebril încă o zi și gata. Yaaay! Noi… nici nu mai contează. Ne revenim noi.
Sănătate și răbdare să avem,
A
Tu de ce ești aici? 